ŞCOALA GEOPOLITICĂ ROMÂNEASCĂ CONTEMPORANĂ

ŞCOALA GEOPOLITICĂ ROMÂNEASCĂ CONTEMPORANĂ

Geopolitica românească[1] s-a dezvoltat în perioada dintre cele două războaie mondiale sub impulsul a două mari probleme geopolitice care stăteau în faţa României Mari – ameninţarea potenţială a Uniunii Sovietice, care nu se putea împăca cu pierderea Basarabiei, şi revizionismul
maghiar, care n-a putut (vrut!?) să recunoască justeţea Tratatului de la Trianon, în urma căruia Transilvania a revenit României. În acest context, se poate afirma că geopolitica românească, spre deosebire de cea germană, italiană sau maghiară, a avut un caracter defensiv, axat pe apărarea pământului şi neamului românesc. Axul constitutiv al şcolii româneşti a fost geopolitica naţiunii şi a statului naţional, coordonate abordate pentru prima dată de Simion Mehedinţi
(1868–1962), fondatorul geografiei moderne în România. Pentru S. Mehedinţi, condiţia (poziţia)  geopolitică a statului român este dependentă de patru repere: istmul ponto-baltic, strâmtorile, Dunărea şi Carpaţii. O atenţie corespunzătoare este acordată evoluţiei chestiunii ruseşti, care exercită o “uriaşă presiune demografică” asupra Europei, subliniind rolul european al statului român. Pe baza coordonatelor trasate de Simion Mehedinţi, s-a format şcoala românească de geopolitică reprezentată de I. Conea, N. Al. Rădulescu, V. Mihăilescu, M. David, V. Tufescu, ş.a., care au avut contribuţii majore pe tărâmul acestei discipline. După instaurarea regimului comunist, şcoala geopolitică românească a fost pur şi simplu desfiinţată. Mulţi dintre autori au fost excomunicaţi, pe lucrările lor s-a aplicat cuvântul “interzis”, fiind scoase din circuitul ştiinţific. Instaurarea bolşevismului sovietic a însemnat o discontinuitate de peste 45 de ani a preocupărilor pentru geopolitică în România, aceasta fiind asociată, după linia ideologică impusă, cu o ştiinţă reacţionară, de sorginte fascistă, ca o veritabilă „otravă imperialistă”. “Geopolitica este o concepţie burgheză, reacţionară, care justifică şi explică politica agresivă a statelor imperialiste prin condiţiile fizico-geografice, poziţia geografică şi deosebirile rasiale ale populaţiei (…). Geopolitica a luat naştere în perioada imperialismului ca armă ideologică”, aceasta era una din definiţiile date geopoliticii în perioada ocupaţiei sovietice. În ce priveşte geografia politică, ea era limitată la studiul hărţii politice a lumii….. Mulţi dintre autori români care au abordat unele aspecte geopolitice, specifice acelor vremuri, au suportat regimul detenţiei, lucrările lor fiind scoase din circuitul ştiinţific de către cenzura aservită. În mod firesc, ca o reparaţie morală, primele lucrări cu caracter geopolitic apărute după 1990, a presupus reeditarea unor lucrări fundamentale din perioada interbelică, considerate ca o bază de pornire pentru contribuţiile viitoare. Astfel, în anii 1992-1993 a fost retipărit în trei volume Atlasul ,,Spaţiul istoric şi etnic românesc”, elaborat în anii războiului (1942), în vederea susţinerii, premonitoriu,  cu argumente temeinice a viitoarei Conferinţe de Pace de la Paris. A urmat, editarea la Iaşi, sub coordonarea istoricului Emil I. Emandi, a prof. Ghe. Buzatu şi V. Cucu, a unui volum de sinteză intitulat Geopolitica (1994). Structurată în două mari secţiuni (Restituiri şi Noi contribuţii) lucrarea a însemnat concretizarea unei prime acţiuni de anvergură menită să redea cititorului contribuţiile de bază ce au jalonat dezvoltarea geopoliticii până la acea dată.
Ultimul deceniu al secolului trecut a marcat cristalizarea şi dezvoltarea unor nuclee de cercetare geopolitică. În cadrul Institutului de Geografie al Academiei Române din Bucureşti, principalul promotor al studiilor de geopolitică a fost, timp de peste un deceniu, Petre Deică (1933-2003). Activitatea sa ştiinţifică s-a concretizat prin elaborarea şi publicarea a numeroase studii, atât în reviste geografice, orientate atât spre clarificarea conţinutului teoretico-metodologic al unor noţiuni sau spre readucerea în actualitate a tradiţiilor şcolii geografice româneşti în acest domeniu, cât şi spre abordarea unor problematici regionale, ce vizează poziţia şi interesele geostrategice ale României (problema Transilvaniei şi a Bazinului Carpatic (?!), a Republicii Moldova şi Transnistriei, importanţa geostrategică şi geoeconomică a gurilor Dunării şi a Mării Negre etc). În cadrul Universităţii Bucureşti, au apărut şi s-au dezvoltat două nuclee de concentrare a preocupărilor geopolitice. Primul dintre acestea, Centrul de Geopolitică şi Antropologie Vizuală, condus de prof. dr. Ilie Bădescu, are la bază preocupări ce vin dinspre sociologie; în cadrul său au fost elaborate trei importante lucrări: Sociologia şi Geopolitica frontierei (2 vol.) (1995), Geopolitica integrării europene (2003), Tratat de Geopolitică, autor Ilie Bădescu (vol. 1, 2004), Geopolitica noului imperialism (Bădescu I., Dumitrescu L., Dumitraşcu V., 2010). Periodicul Centrului este revista Geopolitica.

Al doilea centru, dezvoltat de un grup de geografi, s-a concretizat prin înfiinţarea Asociaţiei de Geopolitică „Ion Conea”, condusă de prof. dr. George Erdeli şi dr. Vasile Simileanu. Asociaţia editează un periodic trimestrial intitulat Geopolitica – Revistă de geografie politică, geopolitică şi geostrategie, ce reuneşte studii variate, de geografie politică, geopolitică, strategie militară, geoistorie, geocultură sau geoeconomie, fiecare număr fiind focalizat pe câte un subiect distinct. Un alt important nucleu de concentrare a preocupărilor geopolitice îl constituie Universitatea din Oradea, sub egida căreia apare, începând din anul 1999, Revista Română de Geografie Politică. Direcţiile predilecte de cercetare dezvoltate la Oradea se înscriu în cadrul larg al dinamicii teritoriului, cu precădere asupra euroregiunilor de cooperare transfrontalieră şi zonelor metropolitane. Introducerea geopoliticii ca obiect de studiu în învăţământul superior a determinat publicarea de cursuri la centrele universitare din Cluj Napoca (Voicu Bodocan), Oradea (Alexandru Ilieş), Bucureşti (Mircea Mureşan – Universitatea Naţională de Apărare ,,Carol I”, Silviu Neguţ – Academia de Studii Economice – cu o lucrare de referinţă pentru mediul universitar: ,,Introducere în geopolitică (Ed. Meteor Press, 2008), Paul Dobrescu – Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Grigore Posea – Universitatea Spiru Haret, Universitatea Valahia, Târgovişte (Teodor Simion), Universitatea Ştefan cel Mare, din Suceava (Radu Săgeată), etc. În alte centre universitare, preocupările de geopolitică au fost integrate geografiei umane şi geografiei turismului: Bucureşti (Vasile Cucu, George Erdeli, Ioan Ianoş, Grigore Posea, Dragoş Frăsineanu), Iaşi (Alexandru Ungureanu, Octavian Groza, Ionel Muntele) etc. Dintre cele mai reprezentative lucrări enumerăm: România, Geografie şi Geopolitică (1999), autor Grigore Posea; Geopolitica (2007), autor Dragoş Frăsineanu şi Geopolitica României, autori Simileanu V. şi Săgeată R.,  (Ed. Top Form, 2009).

 Lucrarea ,,Şcoala geopolitică românească. Proiectul sociologic al geopoliticii interbelice”        (autor  Dida Diana, Ed.  Institutul de Stiinte Politice si Relatii Internationale, 2012), are ca idee fundamentală constituirea, în perioada interbelică, a geopoliticii româneşti ca ştiinţă socială.

O lucrare relevantă, mai puţin cunoscută în mediul de specialitate, este şi ,,Istoria geopolitică a românilor: studii, articole, note didactice; 2000-2014”, autori Măgărin L. P. şi Măgărin O. D. (Ed. Etnous, Braşov, 2014), o lucrare complexă asupra spaţiului transilvănean şi bănăţean, la  sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, o perioada marcată de acutizarea « problemei naţionale » şi a generalizării luptei de emancipare socială şi naţională, dar şi unele aspecte şi problematici contemporane. Pe lista lucrărilor de referinţă se înregistrează şi ,,Enciclopedia Politică şi Militară – Lumea 2015”, lucrare aflată la a VI-a ediţie (o ediţie la doi ani), începând din anul 2005, fiecare volum aducând în atenţia specialiştilor şi a celor interesaţi de geopolitică şi securitatea internaţională, analize ale fenomenelor, evenimentelor importante precum şi studii de caz axate pe principalele puncte ,,fierbinţi” şi principalele caracteristici geopolitice şi geostrategice ale perioadei analizate. Această serie de lucrări, sub egida  Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România – Secţia de Ştiinţe Militare, coordonatori: T. Frunzeti şi V. Zodian.

Pe de altă parte, accentuarea interdependenţelor la scară mondială şi proliferarea unor noi ameninţări globale, cum este riscul terorist, mai ales după evenimentele din septembrie 2001, au condus la apariţia unor institute, şi organizaţii specializate, cum este Asociaţia de Studii şi Cercetări ale Terorismului, cu sediul la Cluj-Napoca, care editează periodicul Terorismul azi.

Din anul 2012, s-au făcut primii paşi, prin introducerea unui nou curs, derivat din Geopolitică   şi intersectat cu Geografia Turismului, din care a rezultat un domeniu nou, de consecinţă ..... Geopolitica Turismului, ca o necesitate a compatibilizării şi actualizării studiilor de formare profesională a specialiştilor din turismul românesc cu cele de nivel european, unde există o tradiţie şi o şcoală importantă, în majoritatea ţărilor dezvoltate din punct de vedere turistic.    Cursul de Geopolitica Turismului şi cursul derivat ,,Educaţie de securitate în turism” au fost prezentate şi susţinute în premieră la două instituţii private, furnizori de formare profesională în turism, din Bucureşti, respectiv, Institutul IRECSON şi CEDES Cercetare–Dezvoltare. Cursul este o rezultantă a activităţii de cercetare efectuate, timp de câţiva ani (n.a.), în domeniul  formării profesionale la nivelul Uniunii Europene, a modului cum se aplică în învăţământul universitar şi profesional de turism o analiza geopolitică, în contextul globalizării turismului şi al mediului geopolitic regional. Dar, tocmai această situaţie, nu exclude necesitatea includerii  acestui nou domeniu de studiu, atât datorită spaţiului geografic cât şi a poziţiei geostrategice, ce conferă României importanţă geopolitică şi rolul de destinaţie turistică privilegiată.  Noutatea în domeniu este, tocmai, ,,Geopolitica turismului în România”, autor Mihai Copețchi - Kopecky (editura BREN, aprilie 2016), o carte care se vrea o analiză, în premieră, – nu neapărat exhaustivă –  a situației turismului românesc, în context geopolitic, geostrategic, regional și european, cu accent pe riscuri, vulnerabilități și amenințările ce influențează activitatea turistică naţională, precum şi a măsurilor de securitate, specifice infrastructurii turistice, ce se impun ca atare.

Această succintă prezentare, a celor mai importanţi reprezentanţi ai şcolii geopolitice româneşti contemporane, precum şi a unora dintre cele mai relevante lucrări din domeniu, are drept scop crearea unei ,,baze” minimale de studiu, celor interesaţi, indiferent de vârstă sau nivel de instruire, un instrument util pentru înţelegere a lumii actuale, precum şi accesul liber, deschis, la această nouă formă de gândire geopolitică, globală.

Din retrospectiva evoluţiei şcolilor geopolitice, se pot extrage o seamă de constatări, cu caracter general, astfel că, şcoala geopolitica românească, deşi, este o ştiinţă relativ tânără, având în spate ,,doar” un secol, bulversat de evenimente, dar cu o evoluţie sinuoasă, controversată şi chiar negată uneori, actualmente se impune, cu dificultate, printr-o serie de abordări ,,originale”, contextul fiind mai mult decât favorabil.

---

[1] Extrase prelucrate după Wikipedia şi din arhiva autorului articolului.

GEOPOLITICA, DOMENIU UTIL PENTRU A ÎNŢELEGE LUMEA ACTUALĂ

GEOPOLITICA, DOMENIU UTIL PENTRU A  ÎNŢELEGE LUMEA ACTUALĂ

APARIŢIA  ŞI  EVOLUŢIA  ŞTIINŢEI GEOPOLITICE

Pentru a lămuri, cât de cât, unele aspecte legate de apariţia şi evoluţia ştiinţei geopolitice, am cunsultat una dintre cele mai autorizate surse, respectiv, postfaţa prof. univ. dr Ilie Bădescu,  scrisă pentru lucrarea fundamentală a geopoliticianului rus Aleksandr Dughin: Bazele Geopoliticii, tradusă şi în româneşte, prin anul 2012, din care am extras următorele idei:

- Se vorbeşte în lucrare despre ,,geopolitica diferitelor entităţi edificate de om, precum statele, imperiile, sistemele mondiale etc., ca entităţi în care se cuprinde, într-o formă sau alta, intervenţia proniatoare a lui Dumnezeu în istorie, adică despre geopolitica noologică (1) (noopolitică), o geopolitică a factorilor asincroni şi a fenomenelor adiacente acestora, care,  oricât ar părea de neobişnuită sintagma, este o geopolitică a intervenţiei lui Dumnezeu în istorie, ca puterea cea mai semnificativă dintre toate puterile. Dimitrie Cantemir a valorificat în studiul său asupra imperiilor, tocmai viziunea şi ideea proorocului Daniel asupra imperiului, oferindu-ne primul studiu geopolitic, cu fundamentare din scripturi, din cultura lumii, dedicat marilor sisteme sau, cum se spune azi, a ,,sistemelor mondiale”. Studii de geopolitică noologică au dat şi arabii, cu mult mai înainte, dar nu pe un fundament preluat din scripturi. Apoi se consideră că formulările teologice care stau la baza schismei din 1054 comportă şi elemente cu caracter geopolitic. Căderea Costantinopolului (1453) a adus după sine separarea lumii ortodoxe în două părţi, diferite „geopolitic şi teologic”, iar în secolele următoare se vorbea despre geopolitica post-Bizanţului. ,,Direcţia a fost iniţiată în Europa şi Rusia de către Dimitrie Cantemir, în studiul elaborat la cererea lui Petru cel Mare (asupra imperiului), la care s-ar putea asocia în aceiaşi linie de gândire, mai târziu, la sfârşitul secolului XIX, Alexandru Dim. Sturdza, în carte sa dedicată Rusiei, României şi Europei (2), ca iniţiator al unei noi paradigme de gândire asupra societăţii”. Una din ideile axiale din ,,Bazele ....” lui Alexandr Dughin este în legătură cu ,,sciziparitatea Europei, cauzele spirituale pentru dualismul geopolitic al Apusului şi Răsăritului, ambele lumi mergând prin istorie, dar, fiecare pe drumul său, cele două lumi fiind de fapt doar una: lumea creştină, cu diferenţe confesionale, nu dogmatice”. Studiile de arheologie geopolitică ori, mai riguros, de noopolitică, adică de geopolitica arhetipurilor spaţiale sau stihiale (apa, pământul, focul, aerul etc.), ilustrează faptul că unele populaţii etnice trăiesc pe mai multe teritorii, ceea ce e adevărat şi uşor de demonstrat. Dar, într-o Europă în care s-au trezit „zone nostalgice” ale fostelor imperii şi în locul unei Europe unificate (scoasă din sciziparitatea comunistă), a apărut o Europă a „spaţiilor autarhice”, care ar pretinde controlul unei „sfere proprii de influenţă”, definite drept „spaţiu vital” regional şi cu geopolitica aferentă, la modă începând cu secolul XX.

Dar, cele mai importante curente şi şcoli de geopolitica (3) s-au grupat astfel:

- Geopolitica clasică : (1890 – 1945) – iniţiatori, F. Ratzel, R. Kjellen, T. Mahan, H. Mackinder, K. Haushofer, este considerată a fi obiectivă, materială. Între 1933-1944, concepţiile originale de geopolitică cu elemnetele rasiale ale lui Haushofer, va apare un curent de geopolitică ,,etnico-naţionalistă”, susţinut de Adolf Hitler, discreditând astfel, studiul geopoliticii în mediul universitar.

- Geopolitica cognitivă : (1956), iniţiatori Harold şi Margaret Sprout – este subiectivă şi deschisă cunoaşterii – apărută ca urmare a ,,revoluţiei behavioriste”, şi-a propus să reabiliteze şi să reconsidere gândirea geopolitică. Este vorba despre analiza deciziilor unor factori care determină politici sau acţiuni ale naţiunii, nu pentru a face faţă ,,obiectiv” unei situaţii, ci pentru a-şi ,,ţine imaginea”, un mod care exprimă o gândire fără legătură cu realitatea, dar care le influenţează atitudinea.

- Geopolitica clandestină : (1945 – 1976) – termenul ,,geopolitică” dispare din jargonul relaţiilor internaţionale, apărând doar propriile analize ale complexului intelectual-militar american, ce serveau doar vârfurile politice americane, din care îşi consolidau strategiile şi noul rol de super-putere. Ulterior, vor accepta influenţele gândirii emigraţiei forţate de inteligenţă, evreiască germano-austriacă (Robert Strausz-Hupe şi Henry Morgenthau), prin noi analize şi argumente geopolitice în literatura anglo-americană a noii şcoli realiste de relaţii internaţionale.

- Geopolitica reală : (1970) – având ca iniţiator pe Henry Kissinger şi Zbigniew Brzezinski – nefiind aşa de importantă, contând doar pe ,,echilibrul de putere”. Yves Lacoste va introduce în premieră ,,chestiunea dimensiunilor politice”.

- Geopolitica neo-clasică : (1980 – 1990) – iniţiată de Henry Kissinger şi mai apoi de Zbigniew Brzezinski şi Colin S. Gray, e o combinaţie între aspectul material şi elementele cognitive. Începuse popularizarea noii geopolitici în discursul anglo-american şi în literatura relaţiilor internaţionale, cu o interpretare destul de ,,strânsă” a conceptului de teritorialitate. 

- Şcoala franceză de geopolitică, Herodote : (1982) – iniţiator Yves Lacoste – ce acordă multă atenţie raţionamentelor asupra zonelor geografice/geopolitice la diferite niveluri de analiză spaţială (local, regional, naţional, macro-regional, mondial). Din aceste analize descinde ....Geopolitica Turismului.

- Geopolitica critică : (1988 – 1992) – iniţiatori G. O. Tuathail şi John Agnew - considerată inter-subiectivă (împreună cu Şcoala Herodote), studiază modul în care decidenţii politici utilizează ,,teritorialitatea”, înainte de a o legitima sau de a o supune atenţiei publice mondiale..

- Şcoala ultimele reflecţii geopolitice - după mondializare, re-teritorializare : (2001) – curente de gândire geopolitică, apărute în SUA şi BRICS, în mediul universitar şi diplomatic, lansând conceptul Peaceful Rise, o combinaţie între geopolitica naţională tradiţională şi debutul unei noi gândiri geopolitice europene, dar aplicat cu succes, doar, de ....China.

GEOPOLITICA : NOŢIUNI, DEFINIRE, CONCEPTE.

Cărtile de sinteză şi istoriile diverselor discipline academice au fost, sunt şi vor fi, mereu, o tentaţie atât pentru cunoscători, pentru cei avizaţi, cât si pentru omul obişnuit, neiniţiat.  Analizele şi constatările mai multor savanţi, îndeosebi din istoria modernă a umanităţii, au relevat influenţa jucată în relaţiile internaţionale de elemente ale geografiei fizice precum, climat, relief, resurse naturale, dar şi continua lor diminuare, frontiere vulnerabile, rute de transport şi comunicaţii, potenţial agricol, potenţial turistic, resurse umane ignorate, etc. Geopolitica a întâmpinat, şi la noi (în România), de altfel, anumite dificultăţi în dezvoltarea ei ca disciplină, la un moment dat fiind asociată cu anumite teorii naziste sau, în alţi termeni, ca „parte a maşinii de război şi propagandă germane”, după cum afirmau (la ordin) unii autori.

Aceasta ştiinţă oferă o imagine de ansamblu a lumii şi propune o viziune spaţială asupra unor evenimente, „ilustrează mai bine decât orice că această disciplină nu este, cum s-a pretins, o creaţie artificială şi că ea îşi are locul  in câmpul fenomenelor sociale şi politice”, după cum se exprimă prof. Paul Dobrescu în cartea sa „Geopolitica” (Ed. Comunicare.ro, 2008). În zilele noastre a vorbi despre prefacerile demografice a devenit ceva aproape tabu, mai ales în lumina anumitor curente politice. Totuşi, maniera de a evita sau de a scoate din studiul geopoliticii factorul populaţie e ceva de neconceput, acesta reprezentând, acum ca şi altădată, un indicator real al puterii unei naţiuni, iar geopolitica, printre altele, tocmai asta studiază. Prin urmare, atunci când se vorbeşte despre evoluţia populaţiei din anumite zone geografice, despre consecinţele geopolitice, trebuie să luăm în calcul avantajele şi dezavantajele pe care le presupune o evoluţie fluctuantă a populaţiei într-o perioadă de timp (ne)determinată. După cum, o incursiune în opera lui Simion Mehedinţi, ne relevă câteva idei interesante cu privire la populaţie, una dintre aceste fiind sintetizată în următoarea afirmaţie: „puterea naţiunilor creşte şi scade după cum creşte şi scade populaţia lor.”.......

De altfel, geopolitica, acţionează sub pretextul apărării unor teze sau ipoteze şi nu asupra unor descrieri obiective care ar avea un suport ştiinţific, ceea ce presupune că aceste raţionamente, servesc celor care le utilizează, conduşi de o strategie vizând un scop precis, făcând, în concluzie, o analiză geopolitică.

Pledoaria pentru o nouă metodă de analiză geopolitică, presupune a ţine cont că spectrul războiului nu numai că bântuie, încă, umanitatea, ci şi o influenţează.  Cvasi-continui de-a lungul istoriei, sunt din ce în ce mai prezente în existenţa umană cotidiană şi sursă permanentă de tensiuni, reflecţie şi studiu. Heraclit constata că ......,,Războiul ar fi la originea tuturor lucrurilor”.

În secolul XX,  războiul,  paradoxal, a reuşit să provoace o pace definitivă, relansând un nou sistem de securitate colectivă, mijlocind modificările considerate justificate ca fiind necesare şi suficiente pentru a fi eficiente. Aşa s-a născut ONU ! ...... Rivalitatea dintre cele două ,,super-puteri” n-a luat niciodată forma unui conflict direct şi generalizat, căci imaginea dezastrului nuclear asupra umanitaţii a contribuit la determinarea acţiunilor şi diminuarea lor. Au existat multe, alte conflicte localizate, cel mai adesea episoade sângeroase, colaterale, ale unui război pe care cei doi ,,Mari” estimau că nu se poate desfăşura decât .....indirect. Deşi, majoritatea conflictelor erau născute din confruntarea Est-Vest, s-a găsit prin calea negocierilor reglementarea, garantată de comunitatea internaţională, astfel încât s-au putut prefigura şi alte configuraţii, cum a fost şi cea din Afganistan, unde în 1989, războiul civil va succede celui antisovietic. Peste tot au izbucnit noi conflicte sociale, mini-războaie, în diverse regiuni, după 1990, inclusiv în Europa, care ,,trăise” în pace după cel de-al II-lea Război Mondial şi în pofida Războiului Rece. Balcanii (Jugoslavia), Caucazul, Asia de sud-est, Orientul Mijlociu, Africa de nord, America Latină şi nu cu mult timp în urmă, în Ucraina, au cunoscut o recrudescenţa a violenţelor pe care ,,revoluţia informatică” le-a făcut omniprezente, le-au banalizat, devenind cu toţii, practic, martorii fără putere a nenumărate orori. Opinia publică din ţările dezvoltate, stupefiată de evoluţia controversată a experienţelor trăite, a perceput această situaţie ca fiind haotică. Cei care nu avuseseră contact cu ,,era războiului rece” şi/sau n-aveau decât nişte cunoştiinţe superficiale despre trecut, credeau că asistă la ceva foarte .....inedit. Toţi cei care trăiseră, într-un fel sau altul experienţele celui de-al II-lea Război Mondial sau conflictele decolonizării, descopereau o senzaţie de ....deja-vu, ca şi toţi cei care studiaseră istoria cu multă atenţie. Când, în mod subit, locuitorii unei anumite regiuni se aflau într-un ,,război de eliberare”, trăiau aceste conflicte, în continuare dar din alte motive, pe care cei mai puţin expuşi le calificau drept  .....,,conflicte periferice”.   Să ne reamintim, că numai în perioada 1945-1989, toate conflictele au produs circa 50 milioane de morţi, fără a mai lua în calcul vieţile distruse, violurile, distrugerile, etc., un bilanţ comparativ cu cel din al II-lea Război Mondial. Celălalte, din  următorii 25  de ani, au fost însumate într-o sintagmă global(izat)ă: de ,,pierderi colaterale”.!  În realitate, după anul 1990, omenirea revine la statutul său ,,normal”, în sensul că va prezenta o configuraţie pe care o ştiam din totdeauna, de prin manualele de istorie (evident, cele scrise de învingători !) sau din poveştile părinţilor sau ale bunicilor.    Pe toată durata istoriei lumii, doar Războiul Rece apare pentru câteva regiuni privilegiate care beneficiau de o prosperitate economică, stabilitate politică şi pace garantată prin cursa înarmării nucleare, făcând o paranteză, ca o fază excepţională dar atipică: o jumătate de secol fără război direct! Pentru a face mai pertinentă şi accesibilă înţelegerea perioadei în discuţie, de către contemporanii mai tineri, în grilele de lecturi despre conflicte trebuie  accentuat faptul că este vorba despre blocul sovietic + aliaţii contra blocului occidental + aliaţii săi, altfel, se pierde sensul şi ironia. De altfel, trebuie ştiut că fiecare război/conflict, mai mare sau mai mic, are propriile caracteristici: cauzele, actorii, mizele şi consecinţele, teritoriul disputat, contextul internaţional, etc., care diferă de la un caz la altul.

Edgar Morin (4), demonstrează în lucrările sale, încă din 1970, că, complexitatea comportă, fără îndoială şi un grad de incertitudine, dar poate fi înţeles pentru că face efortul de a se dota cu o ,,nouă” metodă, pentru a înţelege complexitatea situaţiei internaţionale de astăzi, sau în perspectivă, pentru care există doar un singur demers: analiza geopolitică.  Practic, toate elementele unei analize se găsesc la îndemâna tuturor celor interesaţi, dar trebuiesc abordate cu încredere, seriozitate şi mai ales, să ştim când şi cum să le utilizăm. O dificultate ar consta în a reuşi să definim cât mai complet termenul de geopolitică.   O definiţie a geopoliticii în acest sens ar fi: „O doctrină care, în explicarea fenomenelor politice şi sociale, atribuie un rol primordial factorilor geografici si demografici, interpretaţi în mod denaturat, în spiritul teoriei expansioniste şi rasiste a "spaţiului vital".(5)  Astfel s-a născut o veritabilă ,,mistică" a spaţiului teritorial al fiecarei naţiuni. De la sfârşitul celui de-al II-lea război mondial şi până la finalul Războiului Rece, conceptul a fost îndepărtat de orizontul intelectual din mai multe raţiuni. În primul rând, un proces fusese intentat împotriva discursului considerat a fi inspirat parţial din politica externă a Germaniei naziste (cum a fost şi cazul României), după care, eşecul pactului germano-sovietic de neagresiune, cunoscut sub numele de ...Ribbentrop-Molotov (6), va contrazice tezele relative despre preponderenţa blocului eurasiatic. Pe de altă parte, preeminenţa dată de dimensiunea ideologică a războiului rece impunea refuzul de a studia o lectură ,,indicată" a mizelor teritoriale, ceea ce nu a putut stopa acuzele de expansionism (ca şi în cazul României), sau n-a putut echilibra rivalităţile interne ale fiecărui bloc politic. De altfel, aprofundarea şi diversificarea cunoştiinţelor, toate ca formă a progresului tehnic, au dus la rejectarea determinismului geografic, unde simplismul şi insuficienţa se impun cu evidenţă.  Dimensiunea planetară (în măsura în care nu este singura luată în calcul) a marilor şi multor probleme ale începutului de secol XXI, cum ar fi: degradarea mediului, epidemiile, terorismul şi  drogurile, crizele economice şi politice, etc. impune cercetarea elementelor de comprehensiune şi soluţionare la scară mondială.  Acestea fac o diferenţiere parţială a spaţiului geografic. De altfel, tensiunile inter-etnice, sociale şi culturale, dar şi altele, redevin instrumente privilegiate pentru activităţile subversive.  Apoi, conceptul de ,,disuasiune minimală” (sancţiuni minime), care se referă la armamentul nuclear şi strict la apărarea teritoriului naţional, repune pe ordinea de zi conflictele convenţionale, simetrice, şi ca atare, datele lor geografice clasice,  ceea ce  presupune o cunoaştere aprofundată a spaţiului vizat.(7)    În final, triumful planetar al economiei liberale (după eliminarea ,,paşnică" a competitorului socialist/comunist, a economiei planificate) presupune un control mai strict asupra creării şi distribuirii resurselor, ca primă preocupare a politicilor statale. Geografia îşi trage ,,obârşia" din principalele ştiinţe ale umanitaţii - matematică, astronomie, istorie – şi marile descoperiri geografice,  considerate rădăcinile  acestei ştiinţe. Aceasta presupune o bulversare radicală a disciplinei fondate în sec. XIX, deoarece geografia nu mai era considerată unica ,,cheie” explicativă, era mai puţin camuflată la umbra discursului pseudo - ştiinţific, istoric, la fel, mai mult sau mai puţin manipulată pentru a administra ,,dovezile'' de existenţă a unor pseudo - legi.  Acest fapt presupune, în acest caz, furnizarea metodei sau a cheilor clasice ale analizei geopolitice, propunând un demers experimentat către cei ce vor să studieze domeniul.  În numeroasele studii şi lucrări publicate, geopoliticianul francez Yves Lacoste, dezvoltă trei concepţii cheie, care permit elaborarea unei analize geopolitice, acestea fiind: 

- Diachronia – ce presupune studierea unei situaţii, a unei culturi sau a unei populaţii de-a lungul timpului, înţelegând perioade lungi de timp (epoci). De exemplu, în cazul României: evoluţia, expansiunea şi decăderea Daciei, etnogeneza poporului român şi a limbii române, vasalitatea otomană, austro-ungară sau ţaristo-sovietică, contextul integrării şi efectele post-aderare la U.E., etc..

- Diatopia – reprezintă analizarea unei situaţii pe diferite scări cartografice (analiza multiscalară). Se poate astfel examina deplasarea, gestionarea, consumurile şi costurile, de exemplu, a apei şi carburanţilor la nivelul unei structuri organizate, de la o proprietate personală sau o organizaţie şi până la nivelul planetar, trecând gradual prin: cartier, comună, aglomerare urbană sau spaţiu rural, destinaţie turistică, diverse eşaloane administrative, ţări sau uniuni de ţări de care aparţin (UE, OUA, ASEAN, NATO, OPEP, OCI, G20, ONU sau .......Tratatul de la Varşovia).

- Conceptul de reprezentări – în geopolitică rezidă din a analiza concepţiile pe care le poate avea o persoană sau un grup (etnic sau religios) în raport cu un subiect sau o situaţie. Astfel, se poate studia în funcţie de percepţie şi în raport cu teritoriul, mijloacele şi resursele pe care le exploatează sau în raport cu grupul de apartenenţă sau cu alte grupuri.  Aşadar, geopolitica, nu este un domeniu inaccesibil şi utilizat doar de  o  ,,castă” a iniţiaţilor, dar, este un câmp vast de cunoştiinţe abordabil doar de cei ce ştiu să folosească instrumentele, de a înţelege cum se utilizează. În măsura în care se angajează destinul unui popor, nu va apărea ca fiind aberantă atâta timp cât va face parte din instrucţia civică.         

Ar fi necesar să se pună în practică o pedagogia specială care să ajute pe cei interesaţi să ,,sesizeze” natura reprezentărilor, această formă de opinie colectivă, care pune în evidenţă realul şi nu admite contradicţia. Este posibil, ca ficţiunea şi imaginea, care se ,,alimentează” cu  simboluri şi comunică prin conotaţii, să fie capabile de a deschide în mod natural, oricui, percepţia sistemelor de reprezentări identitare. Aceste observaţii aduc cu sine şi  recomandă două moduri de comunicare, combinate, de a prezenta un raţionamentele geopolitice şi, anume,  expunerea documentară cu datele concrete şi ficţiunea (este acceptată în texte sau  imagini, pentru aspectele cele mai abstracte).

NOTE:

1.       Noologia – termen a cărui rădăcină provine din grecescul noos sau nous (care înseamnă gând, minte, intelect, inteligenţă, înţelepciune), pentru a desemna „învăţătura spirituală” cu sensul de „învăţătură pentru suflet”, reprezentând o „înţelepciune practică” (Bădescu, 2002, pg.xxxiii)

2.       Europa, Rusia şi România - studiu etnic şi politic cu trei hărţi, Dimitrie Al. Sturdza, Bucureşti, 1890

3.       D. Crieckemans, Ecoles Geopolitiques: une breve historiograhique, RMS+, no. 3, mai-juin, 2009.

4.       Filozof şi sociolog francez, cunoscut pentru lucrări interdisciplinare, fondatorul Centre for the Study of Mass Comunication (Edgar Morin Centre of the EHESS, Paris).

5.       O argumentare pentru îndreptăţirea definiţiei citate, ar fi politica Germaniei naţional-socialiste (naziste) sub Adolf Hitler unde doctrina „spaţiului vital” a servit justificării politicii agresive naziste, cea a dus până la urmă la prăbuşirea ţării. După al 2-lea război mondial, datorită internaţionalizării multor teme (resurse, poluare, spaţiu cosmic, etc.), geopolitica a devenit un element luat în consideraţie în relaţiile interstatale.

6.       Cunoscut şi ca PactuI Stalin - Hitler, un tratat de neagresiune încheiat între URSS şi Germania nazistă, semnat la Moscova, la 23 august 1939 de ministrul sovietic (Molotov) şi cel german  (Ribbentrop), în prezenţa lui Stalin. În realitate, ambele ţări voiau să se asigure, oficial, că vor avea ,,spatele  acoperit", în procesul de imparţire a ceea ce rămăsese  neocupat din Europa.  Convorbirile au dus la o înţelegere secretă:  Protocolul adiţional secret (nepublicat). Consecinţele au fost, practic, continuate de Pactul Churchill - Roosevelt - Stalin, care a propus la sfârşitul  războiului, o nouă diviziune a sferelor de influenţă în Europa, vestul sub ...SUA, iar estul sub ...URSS. (sursa: Wikipedia)

7.       Concept din dreptul penal ( UNIVERS STRATEGIC - Revista Universitară Română de Studii de Securitate Nr. 3(15)/2013, DOCTRINE, STRATEGII ŞI POLITlCl DE SECURITATE, GLOBALIZAREA MILTARA -CONSIDERAŢll GENERAl.E, autor Cătălin Robert TOMA, p. 19)