GEOPOLITICA, DOMENIU UTIL PENTRU
A ÎNŢELEGE LUMEA ACTUALĂ
APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA
ŞTIINŢEI GEOPOLITICE
Pentru a lămuri, cât de cât,
unele aspecte legate de apariţia şi evoluţia ştiinţei geopolitice, am cunsultat
una dintre cele mai autorizate surse, respectiv, postfaţa prof. univ. dr Ilie Bădescu, scrisă pentru lucrarea
fundamentală a geopoliticianului rus Aleksandr Dughin: Bazele Geopoliticii, tradusă şi în româneşte, prin anul 2012, din care am extras următorele
idei:
- Se vorbeşte în
lucrare despre ,,geopolitica diferitelor entităţi edificate de om, precum
statele, imperiile, sistemele mondiale etc., ca entităţi în care se cuprinde, într-o
formă sau alta, intervenţia proniatoare a lui Dumnezeu în istorie, adică despre
geopolitica
noologică (1) (noopolitică), o geopolitică a factorilor asincroni şi a
fenomenelor adiacente acestora, care,
oricât ar părea de neobişnuită sintagma, este o geopolitică a
intervenţiei lui Dumnezeu în istorie, ca puterea cea mai semnificativă dintre
toate puterile. Dimitrie Cantemir a valorificat în studiul său asupra
imperiilor, tocmai viziunea şi ideea proorocului Daniel asupra imperiului,
oferindu-ne primul studiu geopolitic, cu fundamentare din scripturi, din
cultura lumii, dedicat marilor sisteme sau, cum se spune azi, a ,,sistemelor mondiale”. Studii de
geopolitică noologică au dat şi arabii, cu mult mai înainte, dar nu pe un
fundament preluat din scripturi. Apoi se consideră că formulările teologice
care stau la baza schismei din 1054 comportă şi elemente cu caracter
geopolitic. Căderea Costantinopolului (1453) a adus după sine separarea lumii
ortodoxe în două părţi, diferite „geopolitic şi teologic”, iar în secolele următoare
se vorbea despre geopolitica post-Bizanţului. ,,Direcţia a fost iniţiată în
Europa şi Rusia de către Dimitrie Cantemir, în studiul elaborat la cererea lui
Petru cel Mare (asupra imperiului), la care s-ar putea asocia în aceiaşi linie
de gândire, mai târziu, la sfârşitul secolului XIX, Alexandru Dim. Sturdza, în
carte sa dedicată Rusiei, României şi Europei (2), ca iniţiator al unei noi
paradigme de gândire asupra societăţii”. Una din ideile axiale din ,,Bazele
....” lui Alexandr Dughin este în legătură cu ,,sciziparitatea Europei, cauzele spirituale pentru dualismul geopolitic
al Apusului şi Răsăritului, ambele lumi mergând prin istorie, dar, fiecare pe
drumul său, cele două lumi fiind de fapt doar una: lumea creştină, cu diferenţe
confesionale, nu dogmatice”. Studiile de arheologie geopolitică ori, mai
riguros, de noopolitică, adică de geopolitica arhetipurilor spaţiale sau
stihiale (apa, pământul, focul, aerul etc.), ilustrează faptul că unele
populaţii etnice trăiesc pe mai multe teritorii, ceea ce e adevărat şi uşor de
demonstrat. Dar, într-o Europă în care s-au trezit „zone
nostalgice” ale fostelor imperii şi în locul unei Europe unificate (scoasă din
sciziparitatea comunistă), a apărut o Europă a „spaţiilor autarhice”, care ar
pretinde controlul unei „sfere proprii de influenţă”, definite drept „spaţiu
vital” regional şi cu geopolitica aferentă, la modă începând cu secolul XX.
Dar, cele mai
importante curente şi şcoli de geopolitica (3) s-au grupat astfel:
- Geopolitica clasică : (1890 – 1945) – iniţiatori, F. Ratzel, R. Kjellen, T. Mahan, H. Mackinder,
K. Haushofer, este considerată a fi obiectivă, materială. Între 1933-1944,
concepţiile originale de geopolitică cu elemnetele rasiale ale lui Haushofer,
va apare un curent de geopolitică ,,etnico-naţionalistă”, susţinut de Adolf
Hitler, discreditând astfel, studiul geopoliticii în mediul universitar.
- Geopolitica cognitivă : (1956), iniţiatori Harold şi Margaret Sprout – este subiectivă şi deschisă
cunoaşterii – apărută ca urmare a ,,revoluţiei behavioriste”, şi-a propus să
reabiliteze şi să reconsidere gândirea geopolitică. Este vorba despre analiza
deciziilor unor factori care determină politici sau acţiuni ale naţiunii, nu
pentru a face faţă ,,obiectiv” unei situaţii, ci pentru a-şi ,,ţine imaginea”,
un mod care exprimă o gândire fără legătură cu realitatea, dar care le
influenţează atitudinea.
- Geopolitica clandestină : (1945 – 1976) – termenul ,,geopolitică” dispare din jargonul relaţiilor
internaţionale, apărând doar propriile analize ale complexului
intelectual-militar american, ce serveau doar vârfurile politice americane, din
care îşi consolidau strategiile şi noul rol de super-putere. Ulterior, vor
accepta influenţele gândirii emigraţiei forţate de inteligenţă, evreiască
germano-austriacă (Robert Strausz-Hupe şi Henry Morgenthau), prin noi analize
şi argumente geopolitice în literatura anglo-americană a noii şcoli realiste de
relaţii internaţionale.
- Geopolitica reală : (1970) – având ca
iniţiator pe Henry Kissinger şi Zbigniew Brzezinski – nefiind aşa de
importantă, contând doar pe ,,echilibrul de putere”. Yves Lacoste va introduce
în premieră ,,chestiunea dimensiunilor politice”.
- Geopolitica neo-clasică : (1980 – 1990) – iniţiată de Henry Kissinger şi mai apoi de Zbigniew
Brzezinski şi Colin S. Gray, e o combinaţie între aspectul material şi
elementele cognitive. Începuse popularizarea noii geopolitici în discursul
anglo-american şi în literatura relaţiilor internaţionale, cu o interpretare
destul de ,,strânsă” a conceptului de teritorialitate.
- Şcoala franceză de geopolitică, Herodote : (1982) – iniţiator Yves Lacoste – ce acordă multă
atenţie raţionamentelor asupra zonelor geografice/geopolitice la diferite
niveluri de analiză spaţială (local, regional, naţional, macro-regional,
mondial). Din aceste analize descinde ....Geopolitica
Turismului.
- Geopolitica critică : (1988 – 1992) – iniţiatori G. O. Tuathail şi John Agnew - considerată
inter-subiectivă (împreună cu Şcoala
Herodote), studiază modul în care decidenţii politici utilizează
,,teritorialitatea”, înainte de a o legitima sau de a o supune atenţiei publice
mondiale..
- Şcoala ultimele reflecţii geopolitice - după mondializare,
re-teritorializare : (2001) – curente de gândire
geopolitică, apărute în SUA şi BRICS, în mediul universitar şi diplomatic,
lansând conceptul Peaceful Rise, o
combinaţie între geopolitica naţională tradiţională şi debutul unei noi gândiri
geopolitice europene, dar aplicat cu succes, doar, de ....China.
GEOPOLITICA : NOŢIUNI, DEFINIRE, CONCEPTE.
Cărtile de sinteză şi istoriile diverselor discipline academice au fost,
sunt şi vor fi, mereu, o tentaţie atât pentru cunoscători, pentru cei avizaţi,
cât si pentru omul obişnuit, neiniţiat.
Analizele şi constatările mai multor savanţi, îndeosebi din istoria
modernă a umanităţii, au relevat influenţa jucată în relaţiile internaţionale
de elemente ale geografiei fizice precum, climat, relief, resurse naturale, dar
şi continua lor diminuare, frontiere vulnerabile, rute de transport şi
comunicaţii, potenţial agricol, potenţial turistic, resurse umane ignorate,
etc. Geopolitica a întâmpinat, şi la noi (în România), de altfel, anumite
dificultăţi în dezvoltarea ei ca disciplină, la un moment dat fiind asociată cu
anumite teorii naziste sau, în alţi termeni, ca „parte a maşinii de război şi propagandă germane”, după cum afirmau (la
ordin) unii autori.
Aceasta ştiinţă oferă o imagine de ansamblu a lumii şi propune o viziune
spaţială asupra unor evenimente, „ilustrează
mai bine decât orice că această disciplină nu este, cum s-a pretins, o creaţie
artificială şi că ea îşi are locul in
câmpul fenomenelor sociale şi politice”, după cum se exprimă prof. Paul
Dobrescu în cartea sa „Geopolitica” (Ed. Comunicare.ro, 2008). În zilele
noastre a vorbi despre prefacerile demografice a devenit ceva aproape tabu, mai
ales în lumina anumitor curente politice. Totuşi, maniera de a evita sau de a
scoate din studiul geopoliticii factorul populaţie e ceva de neconceput, acesta
reprezentând, acum ca şi altădată, un indicator real al puterii unei naţiuni,
iar geopolitica, printre altele, tocmai asta studiază. Prin urmare, atunci când
se vorbeşte despre evoluţia populaţiei din anumite zone geografice, despre
consecinţele geopolitice, trebuie să luăm în calcul avantajele şi dezavantajele
pe care le presupune o evoluţie fluctuantă a populaţiei într-o perioadă de timp
(ne)determinată. După cum, o incursiune în opera lui Simion Mehedinţi, ne
relevă câteva idei interesante cu privire la populaţie, una dintre aceste fiind
sintetizată în următoarea afirmaţie: „puterea naţiunilor creşte şi scade
după cum creşte şi scade populaţia lor.”.......
De altfel, geopolitica, acţionează sub pretextul apărării unor teze sau
ipoteze şi nu asupra unor descrieri obiective care ar avea un suport
ştiinţific, ceea ce presupune că aceste raţionamente, servesc celor care le
utilizează, conduşi de o strategie vizând un scop precis, făcând, în concluzie,
o analiză
geopolitică.
Pledoaria pentru o nouă metodă de analiză geopolitică, presupune a ţine
cont că spectrul războiului nu numai că bântuie, încă, umanitatea, ci şi o
influenţează. Cvasi-continui de-a lungul
istoriei, sunt din ce în ce mai prezente în existenţa umană cotidiană şi sursă
permanentă de tensiuni, reflecţie şi studiu. Heraclit constata că ......,,Războiul ar fi la originea tuturor
lucrurilor”.
În secolul XX, războiul, paradoxal, a reuşit să provoace o pace
definitivă, relansând un nou sistem de securitate colectivă, mijlocind
modificările considerate justificate ca fiind necesare şi suficiente pentru a
fi eficiente. Aşa s-a născut ONU ! ...... Rivalitatea dintre cele două
,,super-puteri” n-a luat niciodată forma unui conflict direct şi generalizat,
căci imaginea dezastrului nuclear asupra umanitaţii a contribuit la
determinarea acţiunilor şi diminuarea lor. Au existat multe, alte conflicte
localizate, cel mai adesea episoade sângeroase, colaterale, ale unui război pe
care cei doi ,,Mari” estimau că nu se poate desfăşura decât .....indirect.
Deşi, majoritatea conflictelor erau născute din confruntarea Est-Vest, s-a
găsit prin calea negocierilor reglementarea, garantată de comunitatea
internaţională, astfel încât s-au putut prefigura şi alte configuraţii, cum a
fost şi cea din Afganistan, unde în 1989, războiul civil va succede celui antisovietic.
Peste tot au izbucnit noi conflicte sociale, mini-războaie, în diverse regiuni,
după 1990, inclusiv în Europa, care ,,trăise” în pace după cel de-al II-lea
Război Mondial şi în pofida Războiului Rece. Balcanii (Jugoslavia), Caucazul,
Asia de sud-est, Orientul Mijlociu, Africa de nord, America Latină şi nu cu
mult timp în urmă, în Ucraina, au cunoscut o recrudescenţa a violenţelor pe
care ,,revoluţia informatică” le-a făcut omniprezente, le-au banalizat,
devenind cu toţii, practic, martorii fără putere a nenumărate orori. Opinia
publică din ţările dezvoltate, stupefiată de evoluţia controversată a
experienţelor trăite, a perceput această situaţie ca fiind haotică. Cei care nu
avuseseră contact cu ,,era războiului rece” şi/sau n-aveau decât nişte
cunoştiinţe superficiale despre trecut, credeau că asistă la ceva foarte
.....inedit. Toţi cei care trăiseră, într-un fel sau altul experienţele celui
de-al II-lea Război Mondial sau conflictele decolonizării, descopereau o
senzaţie de ....deja-vu, ca şi toţi
cei care studiaseră istoria cu multă atenţie. Când, în mod subit, locuitorii
unei anumite regiuni se aflau într-un ,,război de eliberare”, trăiau aceste
conflicte, în continuare dar din alte motive, pe care cei mai puţin expuşi le calificau
drept .....,,conflicte periferice”. Să
ne reamintim, că numai în perioada 1945-1989, toate conflictele au produs circa
50 milioane de morţi, fără a mai lua în calcul vieţile distruse, violurile,
distrugerile, etc., un bilanţ comparativ cu cel din al II-lea Război Mondial.
Celălalte, din următorii 25 de ani, au fost însumate într-o sintagmă
global(izat)ă: de ,,pierderi colaterale”.!
În realitate, după anul 1990, omenirea
revine la statutul său ,,normal”, în sensul că va prezenta o configuraţie pe
care o ştiam din totdeauna, de prin manualele de istorie (evident, cele scrise
de învingători !) sau din poveştile părinţilor sau ale bunicilor. Pe toată durata istoriei lumii, doar Războiul
Rece apare pentru câteva regiuni privilegiate care beneficiau de o prosperitate
economică, stabilitate politică şi pace garantată prin cursa înarmării
nucleare, făcând o paranteză, ca o fază excepţională dar atipică: o jumătate de
secol fără război direct! Pentru a face mai pertinentă şi accesibilă
înţelegerea perioadei în discuţie, de către contemporanii mai tineri, în
grilele de lecturi despre conflicte trebuie accentuat faptul că este vorba despre blocul
sovietic + aliaţii contra blocului occidental + aliaţii săi, altfel, se pierde
sensul şi ironia. De altfel, trebuie ştiut că fiecare război/conflict, mai mare
sau mai mic, are propriile caracteristici: cauzele, actorii, mizele şi
consecinţele, teritoriul disputat, contextul internaţional, etc., care diferă
de la un caz la altul.
Edgar Morin (4), demonstrează în lucrările sale, încă din 1970, că,
complexitatea comportă, fără îndoială şi un grad de incertitudine, dar poate fi
înţeles pentru că face efortul de a se dota cu o ,,nouă” metodă, pentru a
înţelege complexitatea situaţiei internaţionale de astăzi, sau în perspectivă,
pentru care există doar un singur demers: analiza geopolitică. Practic, toate elementele unei analize se
găsesc la îndemâna tuturor celor interesaţi, dar trebuiesc abordate cu
încredere, seriozitate şi mai ales, să ştim când şi cum să le utilizăm. O
dificultate ar consta în a reuşi să definim cât mai complet termenul de geopolitică.
O definiţie a geopoliticii în acest sens
ar fi: „O doctrină care, în explicarea
fenomenelor politice şi sociale, atribuie un rol primordial factorilor geografici
si demografici, interpretaţi în mod denaturat, în spiritul teoriei
expansioniste şi rasiste a "spaţiului vital".(5) Astfel
s-a născut o veritabilă ,,mistică" a spaţiului teritorial al fiecarei
naţiuni. De la sfârşitul celui de-al II-lea război mondial şi până la finalul
Războiului Rece, conceptul a fost îndepărtat de orizontul intelectual din mai
multe raţiuni. În primul rând, un proces fusese intentat împotriva discursului
considerat a fi inspirat parţial din politica externă a Germaniei naziste (cum a
fost şi cazul României), după care, eşecul pactului germano-sovietic de
neagresiune, cunoscut sub numele de ...Ribbentrop-Molotov (6), va contrazice
tezele relative despre preponderenţa blocului eurasiatic. Pe de altă parte,
preeminenţa dată de dimensiunea ideologică a războiului rece impunea refuzul de
a studia o lectură ,,indicată" a mizelor teritoriale, ceea ce nu a putut
stopa acuzele de expansionism (ca şi în cazul României), sau n-a putut
echilibra rivalităţile interne ale fiecărui bloc politic. De altfel,
aprofundarea şi diversificarea cunoştiinţelor, toate ca formă a progresului
tehnic, au dus la rejectarea
determinismului geografic, unde simplismul şi insuficienţa se impun cu evidenţă. Dimensiunea planetară (în măsura în care nu
este singura luată în calcul) a marilor şi multor probleme ale începutului
de secol XXI, cum ar fi: degradarea mediului, epidemiile, terorismul şi drogurile, crizele economice şi politice,
etc. impune cercetarea elementelor de comprehensiune şi soluţionare la scară
mondială. Acestea fac o diferenţiere
parţială a spaţiului geografic. De altfel, tensiunile inter-etnice, sociale şi
culturale, dar şi altele, redevin instrumente privilegiate pentru activităţile
subversive. Apoi, conceptul de ,,disuasiune
minimală” (sancţiuni minime), care se referă la armamentul nuclear şi
strict la apărarea teritoriului naţional, repune pe ordinea de zi conflictele
convenţionale, simetrice, şi ca atare, datele lor geografice clasice, ceea ce
presupune o cunoaştere aprofundată a spaţiului vizat.(7) În
final, triumful planetar al economiei liberale (după eliminarea ,,paşnică"
a competitorului socialist/comunist, a economiei planificate) presupune un
control mai strict asupra creării şi distribuirii resurselor, ca primă
preocupare a politicilor statale. Geografia îşi trage ,,obârşia" din
principalele ştiinţe ale umanitaţii - matematică, astronomie, istorie – şi
marile descoperiri geografice,
considerate rădăcinile acestei ştiinţe. Aceasta presupune
o bulversare radicală a disciplinei fondate în sec. XIX, deoarece geografia nu
mai era considerată unica ,,cheie” explicativă, era mai puţin camuflată la
umbra discursului pseudo - ştiinţific, istoric, la fel, mai mult sau mai puţin
manipulată pentru a administra ,,dovezile'' de existenţă a unor pseudo - legi. Acest fapt presupune, în acest caz, furnizarea
metodei sau a cheilor clasice ale analizei geopolitice, propunând un demers
experimentat către cei ce vor să studieze domeniul. În numeroasele studii şi lucrări
publicate, geopoliticianul francez Yves Lacoste, dezvoltă trei concepţii cheie,
care permit elaborarea unei analize geopolitice, acestea fiind:
- Diachronia – ce presupune studierea unei situaţii, a unei
culturi sau a unei populaţii de-a lungul timpului, înţelegând perioade lungi de
timp (epoci). De exemplu, în cazul
României: evoluţia, expansiunea şi decăderea Daciei, etnogeneza poporului român
şi a limbii române, vasalitatea otomană, austro-ungară sau ţaristo-sovietică, contextul
integrării şi efectele post-aderare la U.E., etc..
- Diatopia – reprezintă analizarea unei situaţii pe diferite
scări cartografice (analiza multiscalară). Se poate astfel examina deplasarea,
gestionarea, consumurile şi costurile, de exemplu, a apei şi carburanţilor la
nivelul unei structuri organizate, de la o proprietate personală sau o
organizaţie şi până la nivelul planetar, trecând gradual prin: cartier, comună,
aglomerare urbană sau spaţiu rural, destinaţie turistică, diverse eşaloane
administrative, ţări sau uniuni de ţări de care aparţin (UE, OUA, ASEAN, NATO,
OPEP, OCI, G20, ONU sau .......Tratatul de la Varşovia).
- Conceptul de reprezentări – în
geopolitică rezidă din a analiza concepţiile pe care le poate avea o persoană
sau un grup (etnic sau religios) în raport cu un subiect sau o situaţie.
Astfel, se poate studia în funcţie de percepţie şi în raport cu teritoriul,
mijloacele şi resursele pe care le exploatează sau în raport cu grupul de apartenenţă
sau cu alte grupuri. Aşadar, geopolitica, nu este un domeniu
inaccesibil şi utilizat doar de o ,,castă” a iniţiaţilor, dar, este un câmp vast
de cunoştiinţe abordabil doar de cei ce ştiu să folosească instrumentele, de a
înţelege cum se utilizează. În măsura în care se angajează destinul unui popor,
nu va apărea ca fiind aberantă atâta timp cât va face parte din instrucţia
civică.
Ar fi necesar să se pună în practică o pedagogia specială care să ajute
pe cei interesaţi să ,,sesizeze” natura reprezentărilor, această formă de opinie
colectivă, care pune în evidenţă realul şi nu admite contradicţia. Este
posibil, ca ficţiunea şi imaginea, care se ,,alimentează” cu simboluri şi comunică prin conotaţii, să fie
capabile de a deschide în mod natural, oricui, percepţia sistemelor de
reprezentări identitare. Aceste observaţii aduc cu sine şi recomandă două moduri de comunicare,
combinate, de a prezenta un raţionamentele geopolitice şi, anume, expunerea documentară cu datele concrete şi
ficţiunea (este acceptată în texte sau
imagini, pentru aspectele cele mai abstracte).
NOTE:
1. Noologia – termen a cărui rădăcină provine din
grecescul noos sau nous (care înseamnă gând, minte,
intelect, inteligenţă, înţelepciune), pentru a desemna „învăţătura spirituală”
cu sensul de „învăţătură
pentru suflet”, reprezentând o „înţelepciune
practică” (Bădescu, 2002, pg.xxxiii)
2. Europa, Rusia şi România - studiu etnic şi
politic cu trei hărţi, Dimitrie Al. Sturdza, Bucureşti, 1890
3. D. Crieckemans, Ecoles Geopolitiques:
une breve historiograhique, RMS+, no. 3, mai-juin, 2009.
4. Filozof şi sociolog francez, cunoscut pentru lucrări interdisciplinare,
fondatorul Centre for the Study of Mass
Comunication (Edgar Morin Centre of the EHESS, Paris).
5. O argumentare pentru îndreptăţirea definiţiei
citate, ar fi politica Germaniei naţional-socialiste (naziste) sub Adolf Hitler
unde doctrina „spaţiului vital” a
servit justificării politicii agresive naziste, cea a dus până la urmă la
prăbuşirea ţării. După al 2-lea război mondial, datorită internaţionalizării
multor teme (resurse, poluare, spaţiu cosmic, etc.), geopolitica a devenit un
element luat în consideraţie în relaţiile interstatale.
6. Cunoscut şi ca PactuI Stalin - Hitler, un tratat de neagresiune
încheiat între URSS şi Germania nazistă, semnat la Moscova, la 23 august 1939
de ministrul sovietic (Molotov) şi cel german
(Ribbentrop), în prezenţa lui Stalin. În realitate, ambele ţări voiau să
se asigure, oficial, că vor avea
,,spatele acoperit", în procesul de
imparţire a ceea ce rămăsese neocupat din Europa.
Convorbirile au dus la o
înţelegere secretă: Protocolul
adiţional secret (nepublicat). Consecinţele au fost, practic, continuate de Pactul Churchill - Roosevelt
- Stalin, care a propus la sfârşitul războiului, o nouă diviziune a sferelor de influenţă în Europa, vestul sub ...SUA, iar estul sub ...URSS. (sursa:
Wikipedia)
7. Concept din dreptul penal ( UNIVERS STRATEGIC - Revista Universitară Română
de Studii de Securitate Nr. 3(15)/2013, DOCTRINE, STRATEGII ŞI POLITlCl DE
SECURITATE, GLOBALIZAREA MILTARA -CONSIDERAŢll
GENERAl.E, autor Cătălin Robert
TOMA, p. 19)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu