GEOPOLITICA
ÎN ROMÂNIA:
-
PRECURSORI, TRADIŢIE, ŞCOALĂ,
TENDINŢE.
Evoluând ca o
ştiinţă interdisciplinară, la graniţa dintre geografie, istorie, sociologie,
statistică, antropologie şi demografie, dezvoltarea geopoliticii româneşti s-a
datorat unei strălucite pleiade de cărturari, intelectuali, economişti,
politicieni sau militari, care, pornind de la preocupările lor de bază, au adus
puncte de vedere noi şi o multitudine de abordări inedite în domenii de
avangardă, controversate, începând din Evul Mediu timpuriu şi până la sfârşitul
secolului XX, astfel, remarcându-se:
Grigore Ureche (1590-1647), a fost primul cronicar moldovean de seamă a cărui operă s-a păstrat. A învăţat la Lemberg (Lvov), la Şcoala Frăţiei Ortodoxe, a studiat istoria, geografia, limbile clasice, latina şi greaca, retorica şi poetica. În vremea domniei lui Vasile Lupu, a fost unul dintre sfetnicii apropiaţi ai acestuia, mare spătar, iar din anul 1642, a ajuns mare vornic al aceleiaşi Ţări de Jos (Moldova), dregătorie
pe care o va deţine până la sfârşitul vieţii. Opera de referinţă, Letopiseţul
Ţării Moldovei de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa
domnilor care scrie de la Dragoş până la Aron-vodă a fost scris spre sfârşitul vieţii, (între anii 1642-1647). Valoarea ei constă în integrarea faptelor
istorice într-un sistem de gândire politică, fiind publicată prima dată în anul
1852, de către Mihail Kogălniceanu. Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv
evenimente, intrigi şi întâmplările cele mai importante, ţinând foarte mult să
fie nu un „scriitoriu de
cuvinte deşarte ce de dereptate“, fiind numit într-o funcţie încredinţată
doar oamenilor cu carte fiindcă, acest slujbaş, trebuia să fie „scriitoriu bun, dvorbitoriu totdeauna
lângă domnu, credincios la toate tainele domnului şi cărţi ori den ţară, ori de
la prieteni de unde ar veni, toate în mâna lui mărgu şi cu învăţătura domnului
de la dânsul iese răspunsurile şi pecetea ţării în mâna lui”. E de
accentuat importanţa pe care o acordă cronicarul rolului istoriei în trezirea
şi creşterea conştiinţei naţionale a poporului, Letopiseţul Ţării Moldovei constituind începutul istoriografiei în limba română.
Constantin Cantacuzino - Stolnicul (1639-1716), un boier din Ţara Românească, recunoscut drept un reprezentat de
seamă al umanismului în spaţiul cultural român, cu aplecare spre domenii precum istoria şi
geografia, ce a făcut studii universitare la Padova. Un izvor important pentru
istoria românilor este harta Valahiei, realizată de el împreună cu Ion Comnen, este de asemenea, şi autorul unei ,,Istorii
a Ţării Rumâneşti dintru început, care se cuprinde numele ei cel dintâi şi cine
au fost lăcuitorii ei atunci şi apoi cine o au mai descălecat şi cine o au
stăpânit până şi în vremile de acum s-au tras şi stă” (1716), în care a
încercat să umple lacuna de cunoştinţe despre istoria timpurie a românilor.
Cantacuzino subliniază faptul că românii se deosebesc de popoarele vecine prin
capacitatea lor de a rezista vitregiilor istoriei, evidentă mai ales în
menţinerea structurilor politice proprii. A avut multă influenţă în politică,
fiind mentorul nepotului său de soră, Constantin Brâncoveanu, în timpul
domniei căruia a condus multă vreme din umbră politica externă. În numele
voievodului, dar şi în nume personal, stolnicul a purtat corespondenţă cu
cancelariile importante ale vremii. În 1707 un conflict latent cu Constantin
Brâncoveanu a escaladat, ceea ce a dus la ,,exilare”, pe moşiile sale.
Stolnicul şi familia sa au
contribuit la mazilirea şi uciderea lui Brâncoveanu în 1714, succesor la domnie
devenind Ştefan, fiul stolnicului,
însă pentru scurt timp, întrucât amândoi au avut ..... soarta Brâncovenilor.
Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708), a fost un cărturar, traducător, călător, geograf şi diplomat moldovean, cu o activitate prodigioasă atât în Moldova, cât şi în Ţaratul Rusiei, unde a şi trecut în eternitate, la Moscova.
În istoriografia rusă este cunoscut sub numele de Nikolai
Spafari (Spatar), fără a se menţiona că era român/moldovean. A studiat la
Colegiul Patriarhal din Constantinopol, a fost Cancelarul Prinţului Gheorghe Ștefan, iar între 1660-1664 a fost reprezentantul ţării în Imperiul Otoman şi apoi trimis ca sol la Berlin şi Stockholm, vorbea în latină, greacă şi rusă, astfel, încât ţarul îi încredinţează diverse misiuni, ajungând să
contribuie şi la transformările din timpul lui Petru cel Mare
(întemeietorul Imperiului Rus - 1712). Este cunoscut pentru celebrul său periplu prin Orient (1675-1678), Ţarul Aleksei trimiţându-l ca ambasador în China. Pe lângă descrierea vieţii, politicii şi a moravurilor chinezeşti,
prezintă şi unele aspecte despre Siberia şi Mongolia. Dintre cele mai reprezentative lucrări menţionăm: Jurnal de călătorie în China, Descrierea
Chinei, Călătoriile prin Siberia până
la graniţele chineze, ce s-au bucurat de interes în multe centre europene
şi care şi-au păstrat actualitatea până astăzi, contribuind la dezvoltarea
gândirii social-politice, filozofice, geografice, a ştiinţelor naturale din Moldova şi Rusia, studiind intens prin bibliotecile din Austria, Suedia, Germania,
Franţa şi Imperiul Otoman.
Dimitrie Cantemir (1673–1723) fost domn al Moldovei în două rânduri şi un mare cărturar al umanismul românesc, contemporanul şi sfetnicul de taină al lui Petru cel Mare (părintele ,,Testamentului
....” ce va bulversa Europa pentru mult timp), nu va fi inspirat şi pe unii
geopoliticieni.? Printre ocupaţiile sale diverse
s-au numărat cele de diplomat, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog şi compozitor, membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin şi unul din cei ce au stabilit principiile fondării Academiei Ruse. În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul Renaşterii, s-au oglindit cele mai importante
probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Ţării Moldovei secolelor
XVII şi XVIII. Istoria
ieroglifică, scrisă la Constantinopol în limba română (1703-1705),
este considerată prima încercare de roman politico-social în care satirizează
lupta pentru domnie dintre partidele boiereşti din ţările române. Istoria Creşterii şi Descreşterii Curţii Otomane, este
redactată în latină (Historia incrementorum atque decrementorum Aulae
Othomanicae) între 1714-1716. În această lucrare, a
relatat istoria imperiului otoman şi a analizat cauzele care ar fi putut duce
la destrămarea, insistând şi asupra posibilităţilor popoarelor asuprite de a-şi
recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă şi publicată
în engleză, franceză şi germană.
Hronicul vechimei a
romano-moldo-vlahilor, este scris
mai întâi în latină, tradus apoi în română (1719-1722), cuprinde istoria românilor de la origini până la descălecare. Susţine
ideea lui Miron Costin despre originea latină comună a tuturor dialectelor
româneşti, pentru lucrare consultând izvoare româneşti şi străine în limbile
latină, greacă, polonă şi rusă.
Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714-1716), pe când trăia în Rusia, la cererea Academiei din Berlin. Alte opere importante, precum ….. Monarchiarum
physica examinatio (Cercetarea
naturală a monarhiilor) şi Sistema religiei mahomedane (în rusă Kniga sistema muhamedanskoi
relighii), complectează
registrul abordărilor ştiinţifice. Pentru primă
dată, în faţa ştiinţei istorice europene a fost prezentată istoria unor ţări şi
a unor popoare puţin sau deloc cunoscute, astfel, Dimitrie Cantemir poate fi
considerat unul dintre fondatorii ştiinţei etnografice, dar şi dreptul
de a fi asimilat ca unul dintre precursorii geopoliticii europene şi româneşti.
Mihai Eminescu (1850-1889) -
Nucleul principal al activităţii de jurnalist politic, s-a desfăşurat în perioada 1877-1883, la cotidianul
,,Timpul”, oficiosul Partidului Conservator. Multe dintre părerile pe care le-a exprimat
despre evenimentele şi despre protagoniştii lor, nu corespundeau cu opiniile
,,consacrate” ale politicienilor sau ale unor istorici. Viaţa politică în Europa era dominată de aşa-numita „chestiune
orientală”, privind împărţirea teritoriilor eliberate ca urmare a
prăbuşirii Imperiului
Otoman. Pentru Eminescu legea supremă în
politică era conservarea naţionalităţii şi întărirea statului naţional, afirmând că misiunea
noastră ca „popor latin de confesie ortodoxă” este de a face legătura dintre Occident şi Orient, pentru
reuşită trebuind ,,să ducem o politică
defensivă de echilibrare a influenţelor marilor puteri cu care ne învecinam”! De aceea neutralitatea era considerată de Eminescu ,,principiul fundamental al politicii noastre externe”!. La 10 mai 1881, când s-a organizat sărbătorirea proclamării regatului, a
publicat poezia Scrisoarea III şi un articol politic (în care analiza
situaţia ţării în ajunul serbării de încoronare), ca o aluzie la negocierile
secrete cu Austro-Ungaria, pentru ca, în schimbul acceptării Comisiei Mixte a
Dunării, sub preşedinţia Austriei să se obţină recunoaşterea viitoarei
proclamări a regatului.! Eminescu considera că epoca în care trăia era ,,dominată de elementele străine care au impus
teoria de „om şi om”, teorie care, pentru a deosebi pe omeni între ei,
foloseşte ca unitate de măsură ....banul cosmopolit, ce înlătură toate
deosebirile de rasă, origine şi limbă”. O preocupare continuă a lui Eminescu a fost situaţia
românilor din afara graniţelor, şi în primul rând a celor din Ardeal
şi Bukovina. O cercetare profundă a operei politice
eminesciene, a operei ,,interzise”, cum este considerată astăzi, ne întăreşte
convingerea despre existenţa unui filon puternic de gândire geopolitică, aflat
în subsidiarul mesajului lirico-filozofic, ce a fost curmat brusc, prematur şi
din cauze ,,naturale”!.
Mihail Kogălniceanu (1817-1891) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric şi publicist român, originar din Basarabia, care a devenit prim-ministru
al României în 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în
timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, şi mai
târziu a servit ca ministru al
Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I,
ulterior reprezentantul României la Paris. A fost unul
dintre cei mai influenţi intelectuali români
ai generaţiei sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului). Una din
lucrările de referinţă care reflectă preocuparea pentru o situaţie deosebită,
intr-un moment deosebit, se intitulează ,,C(h)estiunea Dunării”, publicată în
1882, la Tipografia Academiei Române. În prefaţa lucrării, autorul, ne explică
despre scopul demersului său: ,,publicu
acestă scriere privitore la cestiunea
Dunării. Ambele acte trateză starea
legală a cestiunii, şi le publicu fără nici unu comentariu. Partea a doua a
lucrării mele cuprinde istoricul neînţelegerii ce în cualitate de ministru alu
României la Paris, amu avutu cu guvernul d-lui I.C.Brătianu în privinţa modului
de a apăra acestu mare interesu naţionalu, politicu, comercialu şi economicu
alu României ce portă numele de libertatea
Dunării.” Făcând un arc peste timp, la orizontul 2016, constatăm că ,,Cestiunea Dunării” este la fel de
actuală, la fel de geopolitică ca şi atunci sau mai mult, cu o singură
deosebire, ......nu mai este susţinută de reprezentanţii guvernului român,
oricare ar fi el, ci, de cei interesaţi în mod direct de gurile Dunării, deşi
nu se află pe teritoriul ţării lor.
S-a împământenit
ideea că, cei mai importanţi geopoliticieni, fondatori ai ştiinţei omonime, au
fost militari de carieră, cu o viziune strategică imbatabilă asupra unor
teritorii şi importanţa lor pentru timpul marilor modificări ale sferelor de
influenţă între principalele puteri imperialiste. Aceştia au creat ,,şcoli de
geopolitică” specifice naţiei de apartenenţă şi a intereselor coloniale ale
acestora în anumite momente ale istoriei moderne, în special pentru secolul XX.
Alexandru
Averescu (1859-1938), a fost mareşal al României, general de armată şi comandant al Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puţinele succese militare ale României. A
fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind
şi ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere
despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a
frontului), membru de onoare al Academiei Române şi decorat cu Ordinul Mihai Viteazul. Una din lucrările de referinţă, ca o premoniţie asupra evenimentelor care
vor urma, bulversând Europa şi România implicit, la care va fi ,,părtaş” (la
propriu şi la figurat), se referă la ,,Lecţiuni de Geografie Militară, predate la
Scoala de Oficieri”, apărută în 1895. În introducerea lucrării, viitorul
mareşal, unul din ,,artizanii” marilor bătălii ale primului război mondial din
România şi al realizării României Mari, îi sfătuia pe viitorii ofiţeri, de
fapt, adevaraţii eroi ai acestor momente de o importanţă geopolitică
covârşitoare, că: ,,Acest studiu se
bazează în totul pe cunoştiinţele dobândite din geografia generală ; şi de
aceia, nu vom intra în amănunte decât în anumite cazuri; în general însă, ne
vom mărgini a semnala părţile importante din punct de vedere militar, arătând
în acelaşi timp motivul acestei importanţe”. Se pare, că unii dintre
consolidatorii teoriilor geopolitice, din prima jumătate a secolului XX au
pornit de la considerente (cvasi)identice. Favorizată
de poziţia geostrategică a României după 1918, în aria de interferenţă şi de
interacţiune central-europeană (austro-ungară), balcanică (turcă şi slavă) şi
est-europeană (rusă şi ucraineană), geopolitica românească a pus în centrul
preocupărilor sale factorul naţional, dezvoltându-se ca o geopolitică a
naţiunii şi a statului naţional.
Totodată, geopolitica românească
interbelică, prin vocea unuia dintre reprezentanţii săi cei mai autorizaţi,
istoricul Nicolae Iorga (1871-1940), s-a constituit într-o ripostă la
abordările şcolii geopolitice germane promovate îndeosebi de Friedrich Ratzel
şi Karl Haushofer, cu tendinţe evidente de a ieşi din sfera ştiinţei,
transformându-se în ideologie. Astfel, încă din 1917, în prelegerile susţinute
la Iaşi, intitulate Cugetare şi faptă
germană (reeditate semnificativ în preajma celui de-al Doilea Război
Mondial), ca şi în cele de la Academia de Comerţ (intitulate Îndreptări noi în concepţia epocii moderne),
sau cele de la Universitatea din Bucureşti (Dezvoltarea
imperialismului contemporan), marele nostru cărturar face un amplu
rechizitoriu împotriva „falsei concepţii naţionale”, promovată de protagoniştii
şcolii geopolitice germane care alocau exclusiv spiritului germanic „iniţiativa
creatoare” sau „spontaneitatea revoluţionară” ce hotărau „viitorul
civilizaţiei”. Aceleaşi principii şi idei călăuzitoare se găsesc şi în
cursurile sale intitulate Chestiunea
Rhinului (1912); Chestiunea Dunării
(1913); Chestiunea Oceanelor (1919);
în cursul de Istorie Universală (1933-1934), dar mai ales în cel ţinut în 1938
la Vălenii de Munte: Hotare şi spaţii
naţionale, în care declară: „Care
este ideea ce trebuie combătută nu numai ca tulburătoare a păcii, ci şi ca o
idee ce ameninţă civilizaţia… E ideea necesităţii de spaţiu pentru o naţiune,
ideea de Raum, cum spun germanii.” Însă fundamentul demersului geopolitic al lui N. Iorga constă
în Teoria vitalităţii popoarelor,
prin care acesta scoate în evidenţă rolul culturii şi religiei ca factori de
rezistenţă la agresiuni. Astfel, dimensiunea spirituală a unui popor reprezintă
factorul determinant al rezistenţei la asimilare, Nicolae Iorga vorbind despre „frontiere
culturale” sau despre „cucerire fără dominaţie”. Cursul Afirmarea vitalităţii româneşti, ţinut la Vălenii de Munte
(1939-1940), este edificator în acest sens.
George Vâlsan, (1885-1935), geograf şi etnograf român, membru titular (1920) al Academiei Române, şi-a făcut
studiile la Bucureşti, Berlin şi Paris. A fost profesor la universităţile din Iaşi, Cluj şi
Bucureşti; preşedinte al Societăţii etnografice române şi director al
Institutului de geografie din Cluj, pe care l-a înfiinţat şi în jurul căruia a
întemeiat o Şcoală geografică
românească. George Vâlsan a conceput geografia ca o ştiinţă a marilor
ansambluri teritoriale, privite în întregul lor, prin integrarea elementelor
componente în unitatea din care fac parte.
Lucrarea ,,Conştiinţă naţională şi geografie”, editată în 1937, la revista
,,Satul şi Şcoala” şi reeditată în 2006 de Editura Etnologică (Colecţia
Restituiri) din Bucureşti, este lecţia cu care svantul şi-a inaugurat cursul de
geografie în anul 1919 la Universitatea din Cluj. Dar, spunea autorul,
conştiinţa naţională era necesară şi prin faptul că eram înconjuraţi de vecini
care promovau agresiv, în detrimentul statului nostru, o conştiinţă naţională
activă şi revizionistă: Rusia (Sovietelor), Ungaria şi Bulgaria. Două teorii
geopolitice privind alcătuirea statului în raport de teritoriu le punea George
Vâlsan în paralel – teza românească (susţinută de simetria teritoriului
încadrat între cele trei fluvii navigabile, Tisa-Dunăre-Nistru) şi teza
ungurească (caracterizată ca ,,misticism
geografic, care ridică individualitatea unui teritoriu la rangul de divinitate
răsplătitoare sau răzbunătoare”, ce ignoră realitatea etnică). Teoria
geopolitică a lui Vâlsan, după 95 de ani de la apariţie, este la fel de
veridică şi actuală.
Şcoala geografică românească în
frunte cu fondatorul ei, Simion Mehedinţi (1869-1962), a dat
cea mai profundă modalitate de analiză geopolitică a statului şi a poporului
român, situând studiile sale în aria de
interferenţă a geografiei cu istoria, politica şi etnologia, îmbinând criteriul
universalităţii istoriei cu cel al organicităţii geo-politice şi geo-etnologice
a popoarelor. Potrivit teoriei sale, înţelegerea geopolitică a unui popor
trebuie să îndeplinească două serii de exigenţe şi repere: cele legate de
dinamica spaţiilor şi cele legate de dinamica popoarelor. Tema centrală dezvoltată
de Mehedinţi a fost cea a statului naţional în raport cu vecinătăţile sale,
considerând de maximă importanţă strategică istmul ponto-baltic, strâmtorile
ponto-mediteraneene, Dunărea şi Carpaţii. Ulterior, îşi va centra demersul
geopolitic pe argumentarea continuităţii etnice şi politice a poporului român,
singurul popor care, opus vecinilor, „n-a
cunoscut altă patrie decât cea pe care o locuieşte în prezent”.
Alexandru Dimitrescu-Aldem
(1880-1917), în pofida formaţiei sale de geomorfolog şi a scurtei activităţi
ştiinţifice, ca urmare a dispariţiei premature, este autorul unor contribuţii
cartografice mai puţin cunoscute, însă de o mare importanţă pentru radiografia
structurii etnice a teritoriilor româneşti la cumpăna dintre secolele XIX şi XX.
Mihai Popa Vereş (.......),
economist şi om politic, prin studiile sale a adus în discuţie unitatea
pământului românesc din punct de vedere economic, punând în centrul atenţiei
sistemul de comunicaţii, ca factor determinant în viaţa economică şi socială a
statului. Discursul său geopolitic pornea de la teza lui Karl Haushofer care
susţinea că graniţele unui stat sunt viabile numai atunci când acestea sunt în
concordanţă cu „energiile vitale ale neamului respectiv”, deci, când
funcţiunile esenţiale ale respectivei entităţi spaţiale pot fi îndeplinite.
Ideea fundamentală a viziunii lui Mihai Popa-Vereş este concepţia acestuia
despre cele două sensuri ale geopoliticii: obiectivă
(descriptivă), porneşte de la cercetarea diferitelor condiţii (fizice,
sociale, culturale, etnice, politice etc.), cuprinse în mediul geografic şi
care influenţează politica internă şi internaţională a unui stat; subiectivă (militantă), care porneşte de
la orientarea politică a statului ca urmare a intereselor vitale ale unui
popor. A fost coautor, împreună cu Ion Conea şi Anton Golopenţia la o lucrarea
de referinţă, ,,Geopolitica”,
publicată în anul 1940 la Craiova.
Tot în acelaşi spirit militant,
pledează şi Constantin Brătescu (1882-1945), care într-o comunicare
susţinută în Şedinţa din 14 iunie 1941 a Societăţii Regale Române de Geografie
de la Fundaţia „Carol I”, evidenţiază pe lângă particularităţile
fizico-geografice şi rolul geopolitic al Văii Nistrului, de discordanţă etnică
şi culturală, de frontieră (hotar) răsăriteană a României.
Gheorghe I. Brătianu
(1898-1953), istoric de formaţie, a susţinut cu tenacitate şi rigoare
ştiinţifică, în discursul său geopolitic pe care l-a adoptat, continuitatea
poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Lucrările sale asupra
prezenţei româneşti în Basarabia sunt reprezentative pentru statura istoricului
şi conştiinţa omului politic, ce legitimează identitatea etnică şi culturală a
poporului român. I s-a propus, de altfel, să se dezică de tezele despre
Basarabia, dar a refuzat, asumându-şi cu luciditate responsabilitatea: „adevărul rămâne, indiferent de soarta celor
care l-au servit”. Soarta a vrut ca Ghe. I. Brătianu, asemenea lui Vasile
Pârvan, să nu poată valorifica pe deplin marile sale disponibilităţi
intelectuale. Teza sa geopolitică fundamentală se referă la „spaţiul de securitate”, spaţiul fără de
care nici o naţiune nu-şi poate menţine existenţa, nu-şi poate îndeplini „nici
misiunea sa istorică, nici posibilităţile care alcătuiesc destinul ei”. În opera
geopolitică a lui Ghe. I. Brătianu este evidenţiat rolul geostrategic al celor
trei componente definitorii ale spaţiului românesc: Carpaţii, Dunărea şi Marea
Neagră. Marea sinteză privind istoria spaţiului pontic,
intitulată Marea Neagră, a fost publicată în străinătate, monografia
circulând pe teritoriul ţării noastre doar într-un cerc restrâns, de regulă al
specialiştilor, fiind interzisă publicarea. Totuşi, în 1988, la iniţiativa şi
cu strădaniile colectivului editurii Meridiane, a fost publicată în limba
română ,,ocolind elegant” cenzura, acest volum care face parte din ,,categoria cărţilor care însumează idei şi
fapte cât o întregă bibliotecă, se inserează în sfera demersurilor de
stringentă utilitate, constituind o datorie faţă de memoria marelui patriot şi
istoric şi totodată pentru cultura naţională”.
Romulus Seişanu (1885-1955?) a ilustrat geopolitica românească
interbelică cu ,,Principiul
naţionalităţilor”. De formaţie jurist, acesta a fost călăuzit în lucrările
sale de faptul că principiul naţionalităţilor este un principiu moral şi
de drept, cel mai important în dreptul internaţional public, ce a provocat
profunde schimbări juridice şi teritoriale în Europa. Autorul a pus la baza principiului naţionalităţilor dreptul istoric, principiul
legitimităţii, principiul echilibrului static, principiul egalităţii raselor şi
al naţiunilor şi principiul superiorităţii statelor asupra naţionalităţilor şi
naţiunilor, principii pe care se sprijină întregul său demers geopolitic,
pornind de la observaţia că limitele blocului etnic românesc nu sunt nicăieri
nişte limite naturale, geografia etnică fiind rezultatul unui relativ echilibru
între forţele de expansiune ale diferitelor popoare. Concluzia care străbate
întreaga sa operă geopolitică este că „naţionalitatea
este o realitate, pe când internaţionalitatea este o formulă”. Romulus
Seişanu este şi autorul unui valoros atlas complex (istoric, geopolitic,
etnografic şi economic – editat în 1935), în fapt o complexă ilustrare
cartografică a României interbelice, pe baza principiilor care i-au călăuzit
întreaga operă, atlas reeditat prin
2012, şi totuşi, prea puţin (re)cunoscut de contemporani.
Sabin Manuilă
(1894-1964), prin dubla sa formaţie de demograf şi statistician, aduce în
discuţie raporturile demografice rural-urban ca factor determinant în studiul
vitalităţii populaţiilor, considerând că structura etnică a mediului rural este
determinantă pentru stabilirea evoluţiei colonizării unui teritoriu cu elemente
etnice alogene. Analizând structura etnică pe medii de rezidenţă, ajunge la o
concluzie fundamentală: „dacă o etnie
deţine o pondere redusă în structura naţională a unui teritoriu, dar este
repartizată în întregime în oraşele mari, ea dobândeşte pe harta geopolitică un
procent real cu mult mai important”. Era cazul populaţiei evreieşti, a celei
maghiare din Transilvania sau a populaţiei ruseşti din Basarabia.
Anton Golopenţia (1909-1951) a fost o personalitate ştiinţifică complexă, sociolog de formaţie, înscriindu-se printre fondatorii şcolii româneşti de geopolitică. În analizele sale, a pornit de la distincţia dintre frontierele etnografice şi frontierele politice ale unui teritoriu; dintre realităţile din teren şi rezultatele decise în urma negocierilor politice. Semnificativ în acest sens este studiul Preocupări biopolitice ungureşti (1942) în care se preiau şi se analizează tezele ideologice pe baza cărora se clădise politica externă maghiară. Între anii 1941-1944 a condus o echipă de cercetători de la Institutul Naţional de Statistică în regiunile Harkov şi Doneţk ale Ucrainei de astăzi, într-o acţiune de identificare a românilor de la est de Bug. Rezultatele cercetărilor întreprinse, precum şi rapoartele lui Golopeniţa au fost publicate abia în 2006, într-o lucrare de două volume, intitulată .....Românii de la Est de Bug.
Anton Golopenţia (1909-1951) a fost o personalitate ştiinţifică complexă, sociolog de formaţie, înscriindu-se printre fondatorii şcolii româneşti de geopolitică. În analizele sale, a pornit de la distincţia dintre frontierele etnografice şi frontierele politice ale unui teritoriu; dintre realităţile din teren şi rezultatele decise în urma negocierilor politice. Semnificativ în acest sens este studiul Preocupări biopolitice ungureşti (1942) în care se preiau şi se analizează tezele ideologice pe baza cărora se clădise politica externă maghiară. Între anii 1941-1944 a condus o echipă de cercetători de la Institutul Naţional de Statistică în regiunile Harkov şi Doneţk ale Ucrainei de astăzi, într-o acţiune de identificare a românilor de la est de Bug. Rezultatele cercetărilor întreprinse, precum şi rapoartele lui Golopeniţa au fost publicate abia în 2006, într-o lucrare de două volume, intitulată .....Românii de la Est de Bug.
Ion Conea (1902-1974)
este considerat a fi primul teoretician al geopoliticii româneşti, ce a
formulat o concepţie proprie, unitară, asupra noii ştiinţe. Contribuția
semnificativă a lui Conea în știința geopolitică este legată de efortul acestuia
de teoretizare a domeniului, dar și de
identificare a direcției de
cercetare în această știință. Conea plasează geopolitica în domeniul
vast al relațiilor internaționale anticipând importanța pe care o va avea aceasta în studiul relațiilor și presiunile
dintre state. Având o perspectiva geografică asupra lumii, datorită formației de geograf, Conea considera că mediul
politic trebuie urmărit și definit pe
temeiuri geografice. Pe acest considerent Conea afirmă că geopolitica trebuie
să fie capabilă să ofere explicații despre
înfățișarea hărții politice a lumii, harta aceasta fiind
conform intuiților sale obiectul de studiu al geopoliticii.
El corelează naşterea geopoliticii cu ceea ce numim astăzi procesul
globalizării; cu permanentul proces de îngustare a frontierelor, acestea devenind
în timp din fâşii largi, din ample spaţii de interferenţă etnică şi culturală, (doar)
nişte linii simbolice. În
consecinţă, afirmă el, geopolitica studiază jocul politic dintre state,
respectiv mediul politic planetar, fiind practic o geografie aplicată. Pornind
de la teoria spaţiului vital a lui F. Ratzel, Ion Conea consideră Transilvania
nucleul etnic şi cultural al românilor, un veritabil „mittelpunkt” al României, afirmând că „formarea poporului român a avut loc în spaţiul de la nord de fluviu,
având ca teritoriu nucleu ţinuturile de deal şi de munte ale Daciei”.
Poziţia geopolitică a României, fruntariile, unitatea etnică şi teritorială a
României, direcţiile de bază ce străbat ca un fir călăuzitor întreaga gândire
geopolitică românească sunt larg reprezentate şi în lucrarea Geografie
şi Istorie Românească (1944) - acestea fiind minuţios argumentată pe baze
istorice şi toponimice, continuate şi dezvoltate de alţi reprezentanţi şcolii
geografice româneşti.
Nicolae Alexandru Rădulescu (1905-1989),
analizează poziţia geostrategică a României pornind de la statutul geopolitic
al Dunării: „drum” fluvial; graniţă între Europa central – orientală şi Europa
balcanică şi element de polarizare politică a statului românesc. Concluzia ce
derivă din demersul său geopolitic, sintetizată magistral în lucrarea Probleme
Româneşti Dunărene (1942) este că „navigaţia
pe Dunăre s-a putut face în deplină libertate numai în perioadele în care ruşii
au fost îndepărtaţi de la gurile Dunării; principiul acesta este cu atât mai
mult valabil şi în viitor”. Preluând şi argumentând opiniile
contemporanilor săi, N. Al. Rădulescu demonstrază într-un amplu studiu
consacrat poziţiei geopolitice a României, apartenenţa ţării noastre la spaţiul
central-european, fapt argumentat prin convergenţa dintre elementele
fizico-geografice, economico-sociale şi etno-culturale. Concluziile sale
geopolitice au fost magistral expuse în lucrarea Unitatea antropogeografică a României, ca parte a unui volum
colectiv intitulat Unitatea şi
funcţiunile pământului şi poporului românesc (1943).
Vintilă Mihăilescu
(1890-1978), a pus în centrul preocupărilor sale geopolitice rolul României de
răspântie geografică şi geopolitică, precum şi capacitatea sa de absorbţie, de
atenuare şi neutralizare a conflictelor. Concluzia face referire la statutul
european al României: „linişte în această
parte a Europei a fost numai atunci când între imperiile din est, vest şi sud
s-a intercalat un puternic stat carpatic”. Acest punct de vedere fusese
deja exprimat şi de Mihai David, în lucrarea Consideraţii geopolitice asupra Statului Român (1939). V. Mihăilescu
vorbeşte despre frontiere pacifice sau/şi conflictuale, susţinând teza
efectelor difuze ale deplasărilor de frontieră.
Victor Tufescu
(1908-2000), a analizat poziţia geopolitică a României prin prisma reţelelor
economice continentale, a plasamentului economic al ţării în raport cu relaţia
Europa-Asia . Situarea României pe drumul comercial ce leagă Europa Occidentală
de India constituie o premisă a dezvoltării infrastructurii şi a sporirii
rolului geopolitic pe care-l poate juca ţara noastră în această parte a
continentului. Este şi motivul pentru care Regele Carol I, care a înţeles (?!)
să-şi dedice întreaga sa activitate valorificării enormelor avantaje ce decurg
din această poziţie geostrategică, comandând construirea Podului de la Cernavodă,
pe atunci cel mai lung pod din lume şi
tot în acest scop a fost extins şi modernizat Portul Constanţa. În lucrarea Funcţiunile economice ale României
(1943), Victor Tufescu distinge trei vectori de dezvoltare social-economică a
ţării noastre: rolul de producătoare de materii prime (agricole şi miniere);
avantajele ce decurg din funcţia sa de piaţă pentru anumite produse şi nu în
ultimul rând poziţia sa ca zonă de tranzit între spaţii economice diferite. Factorul
etnic se situează în centrul preocupărilor unor reprezentanţi marcanţi ai
şcolii sociologice româneşti, astfel, în lucrările sale, Ion Chelcea (1902-1991)
vorbeşte despre flux şi reflux etnic, despre raportul dintre dimensiunea
etnică, culturală şi politică a poporului român.
(Va continua)
NOTĂ:
Sursa documentară, principală, a acestui articol, este capitolul
I din lucrarea ,,Geopolitica Turismului
în Romania (Ed. BREN, 2016, autor Mihai
Copeţchi – Kopecky), constituit dintr-o serie de extrase culese din ,,Analele Profesionale a Geografilor din
România”, vol.2, nr.2, 2011- autor, Radu
SĂGEATĂ - Direcţii şi tendinţe în
Geopolitica românească din perioada interbelică (Directions and Trends in
Romanian Inter-war Geopolitics) - pag. 5-16 , precum şi prelucrări după
site-uri de profil, şi (re)actualizări cu date şi idei preluate dintr-o serie de lucrări ignorate, dar relevante pentru argumentarea temei .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu