Geopolitica în România: precursori, tradiţie, şcoală, tendinţe.

GEOPOLITICA ÎN  ROMÂNIA:

-          PRECURSORI, TRADIŢIE, ŞCOALĂ, TENDINŢE.

Evoluând ca o ştiinţă interdisciplinară, la graniţa dintre geografie, istorie, sociologie, statistică, antropologie şi demografie, dezvoltarea geopoliticii româneşti s-a datorat unei strălucite pleiade de cărturari, intelectuali, economişti, politicieni sau militari, care, pornind de la preocupările lor de bază, au adus puncte de vedere noi şi o multitudine de abordări inedite în domenii de avangardă, controversate, începând din Evul Mediu timpuriu şi până la sfârşitul secolului XX, astfel, remarcându-se:

Grigore Ureche (1590-1647), a fost primul cronicar moldovean de seamă a cărui operă s-a păstrat. A învăţat la  Lemberg (Lvov), la Şcoala Frăţiei Ortodoxe, a studiat  istoria, geografia, limbile clasice, latina şi greaca, retorica şi  poetica. În vremea  domniei lui Vasile Lupu, a fost unul dintre  sfetnicii  apropiaţi ai acestuia, mare spătar, iar din anul 1642, a ajuns mare vornic al aceleiaşi Ţări de Jos (Moldova), dregătorie pe care o va deţine până la sfârşitul vieţii. Opera de referinţă, Letopiseţul Ţării Moldovei de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor care scrie de la Dragoş până la Aron-vodă a fost scris spre sfârşitul vieţii, (între anii 1642-1647). Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică, fiind publicată prima dată în anul 1852, de către Mihail Kogălniceanu. Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimente, intrigi şi întâmplările cele mai importante, ţinând foarte mult să fie nu un „scriitoriu de cuvinte deşarte ce de dereptate“, fiind numit într-o funcţie încredinţată doar oamenilor cu carte fiindcă, acest slujbaş, trebuia să fie „scriitoriu bun, dvorbitoriu totdeauna lângă domnu, credincios la toate tainele domnului şi cărţi ori den ţară, ori de la prieteni de unde ar veni, toate în mâna lui mărgu şi cu învăţătura domnului de la dânsul iese răspunsurile şi pecetea ţării în mâna lui”. E de accentuat importanţa pe care o acordă cronicarul rolului istoriei în trezirea şi creşterea conştiinţei naţionale a poporului,  Letopiseţul Ţării Moldovei  constituind începutul  istoriografiei în limba română.

Constantin Cantacuzino - Stolnicul (1639-1716), un boier din Ţara Românească, recunoscut drept un reprezentat de seamă al umanismului în spaţiul cultural român, cu aplecare spre domenii precum istoria şi geografia, ce a făcut studii universitare la Padova. Un izvor important pentru istoria românilor este harta Valahiei, realizată de el împreună cu Ion Comnen, este de asemenea, şi autorul unei ,,Istorii a Ţării Rumâneşti dintru început, care se cuprinde numele ei cel dintâi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci şi apoi cine o au mai descălecat şi cine o au stăpânit până şi în vremile de acum s-au tras şi stă” (1716), în care a încercat să umple lacuna de cunoştinţe despre istoria timpurie a românilor. Cantacuzino subliniază faptul că românii se deosebesc de popoarele vecine prin capacitatea lor de a rezista vitregiilor istoriei, evidentă mai ales în menţinerea structurilor politice proprii. A avut multă influenţă în politică, fiind mentorul nepotului său de soră, Constantin Brâncoveanu, în timpul domniei căruia a condus multă vreme din umbră politica externă. În numele voievodului, dar şi în nume personal, stolnicul a purtat corespondenţă cu cancelariile importante ale vremii. În 1707 un conflict latent cu Constantin Brâncoveanu a escaladat, ceea ce a dus la ,,exilare”, pe moşiile sale. Stolnicul şi familia sa au contribuit la mazilirea şi uciderea lui Brâncoveanu în 1714, succesor la domnie devenind Ştefan, fiul stolnicului, însă pentru scurt timp, întrucât amândoi au avut ..... soarta Brâncovenilor.

Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708), a fost un cărturar, traducător, călător, geograf şi diplomat moldovean, cu o activitate prodigioasă atât în Moldova, cât şi în Ţaratul Rusiei, unde a şi trecut în eternitate, la Moscova. În istoriografia rusă este cunoscut sub numele de Nikolai Spafari (Spatar), fără a se menţiona că era român/moldovean. A studiat la Colegiul Patriarhal din Constantinopol, a fost Cancelarul Prinţului Gheorghe Ștefan, iar între 1660-1664 a fost reprezentantul ţării în Imperiul Otoman şi apoi trimis ca sol la Berlin şi Stockholm, vorbea în  latină, greacă şi rusă, astfel, încât ţarul îi încredinţează diverse misiuni, ajungând să contribuie şi la transformările din timpul lui Petru cel Mare (întemeietorul Imperiului Rus - 1712). Este cunoscut pentru celebrul său periplu prin Orient (1675-1678), Ţarul Aleksei trimiţându-l ca ambasador în China. Pe lângă descrierea vieţii, politicii şi a moravurilor chinezeşti, prezintă şi unele aspecte despre Siberia şi Mongolia. Dintre cele mai reprezentative lucrări menţionăm: Jurnal de călătorie în China, Descrierea Chinei, Călătoriile prin Siberia până la graniţele chineze, ce s-au bucurat de interes în multe centre europene şi care şi-au păstrat actualitatea până astăzi, contribuind la dezvoltarea gândirii social-politice, filozofice, geografice, a ştiinţelor naturale din Moldova şi Rusia, studiind intens prin bibliotecile din Austria, Suedia, Germania, Franţa şi Imperiul Otoman.

Dimitrie Cantemir (1673–1723) fost domn al Moldovei în două rânduri şi un mare  cărturar al umanismul românesc, contemporanul şi sfetnicul de taină al lui Petru cel Mare (părintele  ,,Testamentului ....” ce va bulversa Europa pentru mult timp), nu va fi inspirat şi pe unii geopoliticieni.? Printre ocupaţiile sale diverse s-au numărat cele de diplomat, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof,  istoric, lingvist, muzicolog şi compozitor, membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin şi unul din cei ce au stabilit principiile fondării Academiei Ruse. În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul Renaşterii, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Ţării Moldovei secolelor XVII şi XVIII. Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol în limba română (1703-1705), este considerată prima încercare de roman politico-social în care satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boiereşti din ţările române. Istoria Creşterii şi Descreşterii Curţii Otomane, este redactată în latină (Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae) între 1714-1716. În această lucrare, a relatat istoria imperiului otoman şi a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea, insistând şi asupra posibilităţilor popoarelor asuprite de a-şi recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă şi publicată în engleză, franceză şi germană.

Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, este scris mai întâi în latină, tradus apoi în română (1719-1722), cuprinde istoria românilor de la origini până la descălecare. Susţine ideea lui Miron Costin despre originea latină comună a tuturor dialectelor româneşti, pentru lucrare consultând izvoare româneşti şi străine în limbile latină, greacă, polonă şi rusă.

Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714-1716), pe când trăia în  Rusia, la cererea Academiei din Berlin. Alte opere importante, precum ….. Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturală a monarhiilor) şi Sistema religiei mahomedane (în rusă Kniga sistema muhamedanskoi relighii), complectează registrul abordărilor ştiinţifice. Pentru primă dată, în faţa ştiinţei istorice europene a fost prezentată istoria unor ţări şi a unor popoare puţin sau deloc cunoscute, astfel, Dimitrie Cantemir poate fi considerat unul dintre fondatorii ştiinţei etnografice, dar şi dreptul de a fi asimilat ca unul dintre precursorii geopoliticii europene şi româneşti. 

Mihai Eminescu (1850-1889) - Nucleul principal al activităţii de  jurnalist politic, s-a desfăşurat în perioada 1877-1883, la cotidianul  ,,Timpul”, oficiosul Partidului Conservator. Multe dintre părerile pe care le-a exprimat despre evenimentele şi despre protagoniştii lor, nu corespundeau cu opiniile ,,consacrate” ale politicienilor sau ale unor istorici. Viaţa politică în Europa era dominată de aşa-numita „chestiune orientală”, privind împărţirea teritoriilor eliberate ca urmare a prăbuşirii Imperiului Otoman. Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naţionalităţii şi întărirea statului naţional, afirmând că misiunea noastră ca „popor latin de confesie ortodoxă” este de a face legătura dintre Occident şi Orient, pentru reuşită trebuind ,,să ducem o politică defensivă de echilibrare a influenţelor marilor puteri cu care ne învecinam”! De aceea neutralitatea era considerată de Eminescu ,,principiul fundamental al politicii noastre externe”!. La 10 mai 1881, când s-a organizat sărbătorirea proclamării regatului, a publicat poezia  Scrisoarea III şi un articol politic (în care analiza situaţia ţării în ajunul serbării de încoronare), ca o aluzie la negocierile secrete cu Austro-Ungaria, pentru ca, în schimbul acceptării Comisiei Mixte a Dunării, sub preşedinţia Austriei să se obţină recunoaşterea viitoarei proclamări a regatului.! Eminescu considera că epoca în care trăia era ,,dominată de elementele străine care au impus teoria de „om şi om”, teorie care, pentru a deosebi pe omeni între ei, foloseşte ca unitate de măsură ....banul cosmopolit, ce înlătură toate deosebirile de rasă, origine şi limbă”. O preocupare continuă a lui Eminescu a fost situaţia românilor din afara graniţelor, şi în primul rând a celor din Ardeal şi Bukovina.     O cercetare profundă a operei politice eminesciene, a operei ,,interzise”, cum este considerată astăzi, ne întăreşte convingerea despre existenţa unui filon puternic de gândire geopolitică, aflat în subsidiarul mesajului lirico-filozofic, ce a fost curmat brusc, prematur şi din cauze ,,naturale”!.

Mihail Kogălniceanu (1817-1891) a fost un om politic de orientare liberală, avocat,  istoric  şi publicist român, originar din Basarabia, care a devenit prim-ministru al României  în 1863, după Unirea din 1859  a  Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, şi mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I, ulterior reprezentantul României la Paris. A fost unul dintre cei mai influenţi  intelectuali români ai generaţiei sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului). Una din lucrările de referinţă care reflectă preocuparea pentru o situaţie deosebită, intr-un moment deosebit, se intitulează ,,C(h)estiunea Dunării”, publicată în 1882, la Tipografia Academiei Române. În prefaţa lucrării, autorul, ne explică despre scopul demersului său: ,,publicu acestă scriere privitore la cestiunea Dunării. Ambele acte trateză starea legală a cestiunii, şi le publicu fără nici unu comentariu. Partea a doua a lucrării mele cuprinde istoricul neînţelegerii ce în cualitate de ministru alu României la Paris, amu avutu cu guvernul d-lui I.C.Brătianu în privinţa modului de a apăra acestu mare interesu naţionalu, politicu, comercialu şi economicu alu României ce portă numele de libertatea Dunării.” Făcând un arc peste timp, la orizontul 2016, constatăm că ,,Cestiunea Dunării” este la fel de actuală, la fel de geopolitică ca şi atunci sau mai mult, cu o singură deosebire, ......nu mai este susţinută de reprezentanţii guvernului român, oricare ar fi el, ci, de cei interesaţi în mod direct de gurile Dunării, deşi nu se află pe teritoriul ţării lor.

S-a împământenit ideea că, cei mai importanţi geopoliticieni, fondatori ai ştiinţei omonime, au fost militari de carieră, cu o viziune strategică imbatabilă asupra unor teritorii şi importanţa lor pentru timpul marilor modificări ale sferelor de influenţă între principalele puteri imperialiste. Aceştia au creat ,,şcoli de geopolitică” specifice naţiei de apartenenţă şi a intereselor coloniale ale acestora în anumite momente ale istoriei moderne, în special pentru secolul XX.

Alexandru Averescu (1859-1938), a fost mareşal al României, general de armată şi comandant al Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puţinele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind şi ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare al Academiei Române şi decorat cu Ordinul Mihai Viteazul. Una din lucrările de referinţă, ca o premoniţie asupra evenimentelor care vor urma, bulversând Europa şi România implicit, la care va fi ,,părtaş” (la propriu şi la figurat), se referă la  ,,Lecţiuni de Geografie Militară, predate la Scoala de Oficieri”, apărută în 1895. În introducerea lucrării, viitorul mareşal, unul din ,,artizanii” marilor bătălii ale primului război mondial din România şi al realizării României Mari, îi sfătuia pe viitorii ofiţeri, de fapt, adevaraţii eroi ai acestor momente de o importanţă geopolitică covârşitoare, că: ,,Acest studiu se bazează în totul pe cunoştiinţele dobândite din geografia generală ; şi de aceia, nu vom intra în amănunte decât în anumite cazuri; în general însă, ne vom mărgini a semnala părţile importante din punct de vedere militar, arătând în acelaşi timp motivul acestei importanţe”. Se pare, că unii dintre consolidatorii teoriilor geopolitice, din prima jumătate a secolului XX au pornit de la considerente (cvasi)identice. Favorizată de poziţia geostrategică a României după 1918, în aria de interferenţă şi de interacţiune central-europeană (austro-ungară), balcanică (turcă şi slavă) şi est-europeană (rusă şi ucraineană), geopolitica românească a pus în centrul preocupărilor sale factorul naţional, dezvoltându-se ca o geopolitică a naţiunii şi a statului naţional.

Totodată, geopolitica românească interbelică, prin vocea unuia dintre reprezentanţii săi cei mai autorizaţi, istoricul Nicolae Iorga (1871-1940), s-a constituit într-o ripostă la abordările şcolii geopolitice germane promovate îndeosebi de Friedrich Ratzel şi Karl Haushofer, cu tendinţe evidente de a ieşi din sfera ştiinţei, transformându-se în ideologie. Astfel, încă din 1917, în prelegerile susţinute la Iaşi, intitulate Cugetare şi faptă germană (reeditate semnificativ în preajma celui de-al Doilea Război Mondial), ca şi în cele de la Academia de Comerţ (intitulate Îndreptări noi în concepţia epocii moderne), sau cele de la Universitatea din Bucureşti (Dezvoltarea imperialismului contemporan), marele nostru cărturar face un amplu rechizitoriu împotriva „falsei concepţii naţionale”, promovată de protagoniştii şcolii geopolitice germane care alocau exclusiv spiritului germanic „iniţiativa creatoare” sau „spontaneitatea revoluţionară” ce hotărau „viitorul civilizaţiei”. Aceleaşi principii şi idei călăuzitoare se găsesc şi în cursurile sale intitulate Chestiunea Rhinului (1912); Chestiunea Dunării (1913); Chestiunea Oceanelor (1919); în cursul de Istorie Universală (1933-1934), dar mai ales în cel ţinut în 1938 la Vălenii de Munte: Hotare şi spaţii naţionale, în care declară: „Care este ideea ce trebuie combătută nu numai ca tulburătoare a păcii, ci şi ca o idee ce ameninţă civilizaţia… E ideea necesităţii de spaţiu pentru o naţiune, ideea de Raum, cum spun germanii.” Însă fundamentul  demersului geopolitic al lui N. Iorga constă în Teoria vitalităţii popoarelor, prin care acesta scoate în evidenţă rolul culturii şi religiei ca factori de rezistenţă la agresiuni. Astfel, dimensiunea spirituală a unui popor reprezintă factorul determinant al rezistenţei la asimilare, Nicolae Iorga vorbind despre „frontiere culturale” sau despre „cucerire fără dominaţie”. Cursul Afirmarea vitalităţii româneşti, ţinut la Vălenii de Munte (1939-1940), este edificator în acest sens.

George Vâlsan, (1885-1935), geograf şi etnograf român, membru titular (1920) al Academiei Române, şi-a făcut studiile la Bucureşti, Berlin şi Paris. A fost profesor la universităţile din Iaşi, Cluj şi Bucureşti; preşedinte al Societăţii etnografice române şi director al Institutului de geografie din Cluj, pe care l-a înfiinţat şi în jurul căruia a întemeiat  o Şcoală geografică românească. George Vâlsan a conceput geografia ca o ştiinţă a marilor ansambluri teritoriale, privite în întregul lor, prin integrarea elementelor componente în unitatea din care fac parte.

Lucrarea ,,Conştiinţă naţională şi geografie”, editată în 1937, la revista ,,Satul şi Şcoala” şi reeditată în 2006 de Editura Etnologică (Colecţia Restituiri) din Bucureşti, este lecţia cu care svantul şi-a inaugurat cursul de geografie în anul 1919 la Universitatea din Cluj. Dar, spunea autorul, conştiinţa naţională era necesară şi prin faptul că eram înconjuraţi de vecini care promovau agresiv, în detrimentul statului nostru, o conştiinţă naţională activă şi revizionistă: Rusia (Sovietelor), Ungaria şi Bulgaria. Două teorii geopolitice privind alcătuirea statului în raport de teritoriu le punea George Vâlsan în paralel – teza românească (susţinută de simetria teritoriului încadrat între cele trei fluvii navigabile, Tisa-Dunăre-Nistru) şi teza ungurească (caracterizată ca ,,misticism geografic, care ridică individualitatea unui teritoriu la rangul de divinitate răsplătitoare sau răzbunătoare”, ce ignoră realitatea etnică). Teoria geopolitică a lui Vâlsan, după 95 de ani de la apariţie, este la fel de veridică şi actuală.

Şcoala geografică românească în frunte cu fondatorul ei, Simion Mehedinţi (1869-1962), a dat cea mai profundă modalitate de analiză geopolitică a statului şi a poporului român, situând  studiile sale în aria de interferenţă a geografiei cu istoria, politica şi etnologia, îmbinând criteriul universalităţii istoriei cu cel al organicităţii geo-politice şi geo-etnologice a popoarelor. Potrivit teoriei sale, înţelegerea geopolitică a unui popor trebuie să îndeplinească două serii de exigenţe şi repere: cele legate de dinamica spaţiilor şi cele legate de dinamica popoarelor. Tema centrală dezvoltată de Mehedinţi a fost cea a statului naţional în raport cu vecinătăţile sale, considerând de maximă importanţă strategică istmul ponto-baltic, strâmtorile ponto-mediteraneene, Dunărea şi Carpaţii. Ulterior, îşi va centra demersul geopolitic pe argumentarea continuităţii etnice şi politice a poporului român, singurul popor care, opus vecinilor, „n-a cunoscut altă patrie decât cea pe care o locuieşte în prezent”.

Alexandru Dimitrescu-Aldem (1880-1917), în pofida formaţiei sale de geomorfolog şi a scurtei activităţi ştiinţifice, ca urmare a dispariţiei premature, este autorul unor contribuţii cartografice mai puţin cunoscute, însă de o mare importanţă pentru radiografia structurii etnice a teritoriilor româneşti la cumpăna dintre secolele XIX şi XX.

Mihai Popa Vereş (.......), economist şi om politic, prin studiile sale  a adus în discuţie unitatea pământului românesc din punct de vedere economic, punând în centrul atenţiei sistemul de comunicaţii, ca factor determinant în viaţa economică şi socială a statului. Discursul său geopolitic pornea de la teza lui Karl Haushofer care susţinea că graniţele unui stat sunt viabile numai atunci când acestea sunt în concordanţă cu „energiile vitale ale neamului respectiv”, deci, când funcţiunile esenţiale ale respectivei entităţi spaţiale pot fi îndeplinite. Ideea fundamentală a viziunii lui Mihai Popa-Vereş este concepţia acestuia despre cele două sensuri ale geopoliticii: obiectivă (descriptivă), porneşte de la cercetarea diferitelor condiţii (fizice, sociale, culturale, etnice, politice etc.), cuprinse în mediul geografic şi care influenţează politica internă şi internaţională a unui stat; subiectivă (militantă), care porneşte de la orientarea politică a statului ca urmare a intereselor vitale ale unui popor. A fost coautor, împreună cu Ion Conea şi Anton Golopenţia la o lucrarea de referinţă, ,,Geopolitica”, publicată în anul 1940 la Craiova.

Tot în acelaşi spirit militant, pledează şi Constantin Brătescu (1882-1945), care într-o comunicare susţinută în Şedinţa din 14 iunie 1941 a Societăţii Regale Române de Geografie de la Fundaţia „Carol I”, evidenţiază pe lângă particularităţile fizico-geografice şi rolul geopolitic al Văii Nistrului, de discordanţă etnică şi culturală, de frontieră (hotar) răsăriteană a României.

Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), istoric de formaţie, a susţinut cu tenacitate şi rigoare ştiinţifică, în discursul său geopolitic pe care l-a adoptat, continuitatea poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Lucrările sale asupra prezenţei româneşti în Basarabia sunt reprezentative pentru statura istoricului şi conştiinţa omului politic, ce legitimează identitatea etnică şi culturală a poporului român. I s-a propus, de altfel, să se dezică de tezele despre Basarabia, dar a refuzat, asumându-şi cu luciditate responsabilitatea: „adevărul rămâne, indiferent de soarta celor care l-au servit”. Soarta a vrut ca Ghe. I. Brătianu, asemenea lui Vasile Pârvan, să nu poată valorifica pe deplin marile sale disponibilităţi intelectuale. Teza sa geopolitică fundamentală se referă la „spaţiul de securitate”, spaţiul fără de care nici o naţiune nu-şi poate menţine existenţa, nu-şi poate îndeplini „nici misiunea sa istorică, nici posibilităţile care alcătuiesc destinul ei”. În opera geopolitică a lui Ghe. I. Brătianu este evidenţiat rolul geostrategic al celor trei componente definitorii ale spaţiului românesc: Carpaţii, Dunărea şi Marea Neagră. Marea sinteză privind istoria spaţiului pontic, intitulată Marea Neagră, a fost publicată în străinătate, monografia circulând pe teritoriul ţării noastre doar într-un cerc restrâns, de regulă al specialiştilor, fiind interzisă publicarea. Totuşi, în 1988, la iniţiativa şi cu strădaniile colectivului editurii Meridiane, a fost publicată în limba română ,,ocolind elegant” cenzura, acest volum care face parte din ,,categoria cărţilor care însumează idei şi fapte cât o întregă bibliotecă, se inserează în sfera demersurilor de stringentă utilitate, constituind o datorie faţă de memoria marelui patriot şi istoric şi totodată pentru cultura naţională”.

Romulus Seişanu (1885-1955?) a ilustrat geopolitica românească interbelică cu ,,Principiul naţionalităţilor”. De formaţie jurist, acesta a fost călăuzit în lucrările sale de faptul că principiul naţionalităţilor  este un principiu moral şi de drept, cel mai important în dreptul internaţional public, ce a provocat profunde schimbări juridice şi teritoriale în Europa.  Autorul a pus la baza principiului naţionalităţilor dreptul istoric, principiul legitimităţii, principiul echilibrului static, principiul egalităţii raselor şi al naţiunilor şi principiul superiorităţii statelor asupra naţionalităţilor şi naţiunilor, principii pe care se sprijină întregul său demers geopolitic, pornind de la observaţia că limitele blocului etnic românesc nu sunt nicăieri nişte limite naturale, geografia etnică fiind rezultatul unui relativ echilibru între forţele de expansiune ale diferitelor popoare. Concluzia care străbate întreaga sa operă geopolitică este că „naţionalitatea este o realitate, pe când internaţionalitatea este o formulă”. Romulus Seişanu este şi autorul unui valoros atlas complex (istoric, geopolitic, etnografic şi economic – editat în 1935), în fapt o complexă ilustrare cartografică a României interbelice, pe baza principiilor care i-au călăuzit întreaga operă, atlas  reeditat prin 2012, şi totuşi, prea puţin (re)cunoscut de contemporani.

Sabin Manuilă (1894-1964), prin dubla sa formaţie de demograf şi statistician, aduce în discuţie raporturile demografice rural-urban ca factor determinant în studiul vitalităţii populaţiilor, considerând că structura etnică a mediului rural este determinantă pentru stabilirea evoluţiei colonizării unui teritoriu cu elemente etnice alogene. Analizând structura etnică pe medii de rezidenţă, ajunge la o concluzie fundamentală: „dacă o etnie deţine o pondere redusă în structura naţională a unui teritoriu, dar este repartizată în întregime în oraşele mari, ea dobândeşte pe harta geopolitică un procent real cu mult mai important”. Era cazul populaţiei evreieşti, a celei maghiare din Transilvania sau a populaţiei ruseşti din Basarabia.
Anton Golopenţia (1909-1951) a fost o personalitate ştiinţifică complexă, sociolog de formaţie, înscriindu-se printre fondatorii şcolii româneşti de geopolitică. În analizele sale, a pornit de la distincţia dintre frontierele etnografice şi frontierele politice ale unui teritoriu; dintre realităţile din teren şi rezultatele decise în urma negocierilor politice. Semnificativ în acest sens este studiul Preocupări biopolitice ungureşti (1942) în care se preiau şi se analizează tezele ideologice pe baza cărora se clădise politica externă maghiară. Între anii 1941-1944 a condus o echipă de cercetători de la Institutul Naţional de Statistică în regiunile Harkov şi Doneţk ale Ucrainei de astăzi, într-o acţiune de identificare a românilor de la est de Bug. Rezultatele cercetărilor întreprinse, precum şi rapoartele lui Golopeniţa au fost publicate abia în 2006, într-o lucrare de  două volume, intitulată  .....Românii de la Est de Bug.

Ion Conea (1902-1974) este considerat a fi primul teoretician al geopoliticii româneşti, ce a formulat o concepţie proprie, unitară, asupra noii ştiinţe. Contribuția semnificativă a lui Conea în știința geopolitică este legată de efortul acestuia de teoretizare a domeniului, dar și de identificare a direcției de cercetare în această știință. Conea plasează geopolitica în domeniul vast al relațiilor internaționale anticipând importanța pe care o va avea aceasta în studiul relațiilor și presiunile dintre state. Având o perspectiva geografică asupra lumii, datorită formației de geograf, Conea considera că mediul politic trebuie urmărit și definit pe temeiuri geografice. Pe acest considerent Conea afirmă că geopolitica trebuie să fie capabilă să ofere explicații despre înfățișarea hărții politice a lumii, harta aceasta fiind conform intuiților sale obiectul de studiu al geopoliticii. El corelează naşterea geopoliticii cu ceea ce numim astăzi procesul globalizării; cu permanentul proces de îngustare a frontierelor, acestea devenind în timp din fâşii largi, din ample spaţii de interferenţă etnică şi culturală, (doar) nişte linii simbolice.      În consecinţă, afirmă el, geopolitica studiază jocul politic dintre state, respectiv mediul politic planetar, fiind practic o geografie aplicată. Pornind de la teoria spaţiului vital a lui F. Ratzel, Ion Conea consideră Transilvania nucleul etnic şi cultural al românilor, un veritabil „mittelpunkt” al României, afirmând că „formarea poporului român a avut loc în spaţiul de la nord de fluviu, având ca teritoriu nucleu ţinuturile de deal şi de munte ale Daciei”. Poziţia geopolitică a României, fruntariile, unitatea etnică şi teritorială a României, direcţiile de bază ce străbat ca un fir călăuzitor întreaga gândire geopolitică românească sunt larg reprezentate şi în lucrarea  Geografie şi Istorie Românească (1944) - acestea fiind minuţios argumentată pe baze istorice şi toponimice, continuate şi dezvoltate de alţi reprezentanţi şcolii geografice româneşti.

Nicolae Alexandru Rădulescu (1905-1989), analizează poziţia geostrategică a României pornind de la statutul geopolitic al Dunării: „drum” fluvial; graniţă între Europa central – orientală şi Europa balcanică şi element de polarizare politică a statului românesc. Concluzia ce derivă din demersul său geopolitic, sintetizată magistral în lucrarea Probleme Româneşti Dunărene (1942) este că „navigaţia pe Dunăre s-a putut face în deplină libertate numai în perioadele în care ruşii au fost îndepărtaţi de la gurile Dunării; principiul acesta este cu atât mai mult valabil şi în viitor”. Preluând şi argumentând opiniile contemporanilor săi, N. Al. Rădulescu demonstrază într-un amplu studiu consacrat poziţiei geopolitice a României, apartenenţa ţării noastre la spaţiul central-european, fapt argumentat prin convergenţa dintre elementele fizico-geografice, economico-sociale şi etno-culturale. Concluziile sale geopolitice au fost magistral expuse în lucrarea Unitatea antropogeografică a României, ca parte a unui volum colectiv  intitulat Unitatea şi funcţiunile pământului şi poporului românesc (1943).

Vintilă Mihăilescu (1890-1978), a pus în centrul preocupărilor sale geopolitice rolul României de răspântie geografică şi geopolitică, precum şi capacitatea sa de absorbţie, de atenuare şi neutralizare a conflictelor. Concluzia face referire la statutul european al României: „linişte în această parte a Europei a fost numai atunci când între imperiile din est, vest şi sud s-a intercalat un puternic stat carpatic”. Acest punct de vedere fusese deja exprimat şi de Mihai David, în lucrarea Consideraţii geopolitice asupra Statului Român (1939). V. Mihăilescu vorbeşte despre frontiere pacifice sau/şi conflictuale, susţinând teza efectelor difuze ale deplasărilor de frontieră.

Victor Tufescu (1908-2000), a analizat poziţia geopolitică a României prin prisma reţelelor economice continentale, a plasamentului economic al ţării în raport cu relaţia Europa-Asia . Situarea României pe drumul comercial ce leagă Europa Occidentală de India constituie o premisă a dezvoltării infrastructurii şi a sporirii rolului geopolitic pe care-l poate juca ţara noastră în această parte a continentului. Este şi motivul pentru care Regele Carol I, care a înţeles (?!) să-şi dedice întreaga sa activitate valorificării enormelor avantaje ce decurg din această poziţie geostrategică, comandând construirea Podului de la Cernavodă,  pe atunci cel mai lung pod din lume şi tot în acest scop a fost extins şi modernizat Portul Constanţa. În lucrarea Funcţiunile economice ale României (1943), Victor Tufescu distinge trei vectori de dezvoltare social-economică a ţării noastre: rolul de producătoare de materii prime (agricole şi miniere); avantajele ce decurg din funcţia sa de piaţă pentru anumite produse şi nu în ultimul rând poziţia sa ca zonă de tranzit între spaţii economice diferite. Factorul etnic se situează în centrul preocupărilor unor reprezentanţi marcanţi ai şcolii sociologice româneşti, astfel, în lucrările sale, Ion Chelcea (1902-1991) vorbeşte despre flux şi reflux etnic, despre raportul dintre dimensiunea etnică, culturală şi politică a poporului român.

(Va continua)

NOTĂ:

Sursa documentară, principală, a acestui articol, este capitolul I din lucrarea ,,Geopolitica Turismului în Romania (Ed. BREN, 2016, autor  Mihai Copeţchi – Kopecky), constituit dintr-o serie de extrase culese din  ,,Analele Profesionale a Geografilor din România”, vol.2, nr.2, 2011-  autor, Radu SĂGEATĂ - Direcţii şi tendinţe în Geopolitica românească din perioada interbelică (Directions and Trends in Romanian Inter-war Geopolitics) - pag. 5-16 , precum şi prelucrări după site-uri de profil, şi (re)actualizări cu date şi idei preluate  dintr-o serie de  lucrări ignorate, dar  relevante pentru argumentarea temei .